“…la ei e gazonul tăiat în faţa caselor, curăţenie pe marginea străzilor, trandafiri înfloriţi, nu le e frică că le fură ţiganii…” este un excerpt din dialogul pe care l-am avut acum două săptămâni cu un prieten foarte bun de acasă. Am simţit de pe atunci sentimentul de a-l împărtăşi cu voi.
Plecase în weekend cu prietena la zona de convergenţă a graniţelor României, Serbiei şi Ungariei, unde, timp de două – trei zile e ceva chef cu mici şi bere, colaci şi hamsii. Prietena lui, nefiind niciodată ieşită din ţară, s-a gândit să o ducă în Ungaria, într-un sătuc uitat de lume, aflat la vreo 4 km de graniţă. Aici, luând loc la un suc pe terasa birtului, toată prostimea satului intrase în vorbă cu ei, întrebând prietenoşi pe limbi încâlcite şi interesându-se de evenimentele la care nu puteau personal să participe.
Uimirea lui faţă de liniştea şi civilizaţia aflată la doar patru kilometri, accentuată probabil şi de uimirea fetei abia ieşite în lume pentru câteva minute, m-au făcut să îmi pun din nou întrebarea de ce la ei se poate iar la noi nu? Ne aflăm încă în interminabila tranziţie? Sau caracterul românului este prea puternic?

Am şi eu un trandafir în faţa casei în Timişoara şi are o ditamai tulpina grasă de atâtea ciupituri câte a suferit…
Probabil că aşa va rămâne pentru totdeauna la noi acasă. Toată lumea se plânge dar e prea mândră să pună mâna să facă ceva, pe toţi îi doare în pix. Aşa am ajuns şi eu. Mă doare în pix. Mă doare în pix pentru că rahatul de societate din care provin, rahaţii care o conduc şi produsele lor nu merită efortul meu, nu merită nici măcar aceste rânduri. La alţii educaţia nu le permite să se obosească.
Aşa cum fiecare îşi vede de durerea lui, am să mă complac să-mi văd şi eu de ograda mea… cu toate că am să depun în continuare efortul de a arunca şerveţelul la coşul de gunoi, iar dacă acesta momental lipseste din anturaj, am să-l mai port încă o vreme în mână, în buzunar, chiar şi 4 kilometri…