Cum ceasul meu biologic nu-mi permite să dorm cât mi-aş dori astăzi (văd că alţii nu au nici un fel de problemă cu asta) m-am gândit să vă prezint aici un reportaj despre Tamango găsit de curând. Merită poate să-l vedeţi numai pentru faza în care vorbeşte de Louis Armstrong, acest ţigan ordinar, iar cu asta îmi contrazic un pic primul post. Probabil dacă întrebi populaţia României, 40% au auzit de acest nume, preşedinte sau revoluţionar ceva prin America de Sud, poate 15% ar ştii exact sau/şi l-au ascultat vreodată. Părerea mea…

Part 1

Part 2

Part 3

Se termină o săptămâna de tot căcatul. O vreme stricată, pretenţii exagerate la servici, de aş avea şase mâini nu două, şi frustrări nemaiîntâlnite în timp ce citesc ziarele de sport româneşti online, asta pentru că nu mai există o ştire sau un editorial fără scandal. (daţi şi voi un search să vedeţi dacă găsiţi articole despre CM de Atletism de la Berlin sau Oslo care s-au desfăşurat săptămâna asta; să o sugă toţi gazetarii!).

Am reuşit să termin propunerea pentru Moscova, jumate făcut de mine, jumate de şef, nu părea prea entuziasmat de tot efortul depus, să se ducă dracu’ că toţi îs reci ca gheaţa, nici nu îţi dai seama ce simt nemţii ăştia. Eu mă bucur pentru că a ieşit destul de frumos, o să încerc să şutesc ceva faţade, dar şi mai mult mă bucur că s-a terminat măcar pentru două zile cu durerile de cap, mi s-a supredimensionat vezica iar peretele stomacal îmi e dizolvat de sucul gastric.

Binenţeles, nici bine ajuns acasă, am tras un grătărel, care s-a transformat într-o beţie din opt beri (Lübzer de data asta) si a culminat cu o discuţie mai mult decât anostă pentru mentorul meu pe care l-am prins pe Messenger. L-am mai prins pe unu’ pe Messenger, pe un parvenit, care cum m-a văzut, mi-a şi tras un Mass. Conform principiilor învăţate de la mentor, îi trimisesem acum o săptămâna o droaie de link-uri la haine de bebeluşi, dansatori brazilieni şi vibratorul Gigolo, ca aluzie la fosta lui care l-a părăsit pentru un spaniol… din păcate pentru mine nu cred că s-a prins, fiind tare prost, dar crezându-se extrem de deştept. Oricum m-am distrat copios. De data asta l-am înjurat şi am fost luat la întrebări. Sărăcuţul s-a enervat rău de tot şi m-a scos de pe lista lui, iar atunci m-am enervat eu, asta că nu apucasem să salvez mesajele. Mai urmează o vită şi un alt bou, care îmi scriu doar când au nevoie de ceva, respectiv se află în culmea plictisului messengerian. O început să mă irite rău oamenii de gen, în plus mă enervează nesimţirea lor crasă şi fazele de căcat implicite.

Momentan aştept ora 16:15 să înceapa deschiderea CE de fotbal. Favoriţii mei de data aceasta sunt Portugalia şi Croaţia, mereu am ţinut cu outsider-ii, asta pentru că urăsc infatuaţii. Însă presimt că şi Austria o să facă o figură frumoasă. Am din nou Lübzer lângă mine, dar am şi un Faxe danez pregătit special pentru asta… Ca să fiu cinstit nu i-aş da României nici o şansă… cu toate astea le ţin pumnii, cine ştie, poate se autodepăşesc.

Mâine avem musafiri… mai precis baba de 89 de ani care ne-a închiriat apartamentul… acum chiar îşi vinde BMW-ul la fiu-su’ (repet: o vinde la propriul copil) că ea nu mai vede bine semnele de circulaţie (după şase operaţii de cataractă), maşina o are de zece ani şi “arată ca nouă, aşa-i?”, binenţeles că da dacă o scoate o dată pe lună din garaj să nu i se descarce bateria…
Vă doresc la toţi voi ăştia de mă citiţi, un weekend căt mai frumos, iar aşa de divertisment, aştept de la voi să-mi spuneţi ce credeţi că este asta:

dacă trebuie să vă scremeţi prea tare, vă dau răspunsul săptamâna viitoare căndva…

După 2 zile de ploi şi friguri, azi a ieşit soarele pe aici. Mă bucur de asta şi de o bere pe care am să încep să o savurez în curând (e Paderborner de data asta) cu toate că mă doare capul de nu mai pot, sunt nervos din cauza zilei futute pe care am avut-o la lucru, de setările de pen şi layer-e ampulea pe care fiecare unşpe angajaţi le au altfel, şi monitorul meu care are culorile spălăcite, deci încercaţi şi voi să corelaţi dacă puteţi infinit de chestii copiate din alte desene. Asta am făcut eu toată ziua de azi, elaborând un plan etaj care trebuia să conţină elemente din nu ştiu câte alte variante. Numai de-al dracu’, mai trebuia să corectez şi să cotez un lift, dar m-am cărat… era doar 17:30.
Dar afară e o zi frumoasă, pe drum mă gândeam la Blogu’ lu’ Tamango, că acum sunt entuziasmat deocamdată de el, şi binenţeles la bere… apoi mai vine şi o emisiune la teleu’ pe care o urmăresc, nu vă dau nume că poate râdeţi de mine. Apropos… fiind vremea atăt de frumoasă afară, am să mă strofoc să schimb font-ul, sper că nu o dau în bară; chiar că sunt un pic cam mici literele… şi l-aş mai ruga frumos pe Mihnea să se bage încă odată să vadă de ce nu pot upload-a poze de pe computer, că am chiar o poză micuţă, şi tot http error îmi dă… merci mult.

EDIT: cu toate că e o zi frumoasă astăzi, nu am reuşit să modific dimensiunea font-ului… am schimbat în theme mărimea pixel-ilor dar la salvare s-au făcut la loc… dacă trebuie de altundeva schimbat, rog sfaturi, pentru că eu nu găsesc…

“…la ei e gazonul tăiat în faţa caselor, curăţenie pe marginea străzilor, trandafiri înfloriţi, nu le e frică că le fură ţiganii…” este un excerpt din dialogul pe care l-am avut acum două săptămâni cu un prieten foarte bun de acasă. Am simţit de pe atunci sentimentul de a-l împărtăşi cu voi.
Plecase în weekend cu prietena la zona de convergenţă a graniţelor României, Serbiei şi Ungariei, unde, timp de două – trei zile e ceva chef cu mici şi bere, colaci şi hamsii. Prietena lui, nefiind niciodată ieşită din ţară, s-a gândit să o ducă în Ungaria, într-un sătuc uitat de lume, aflat la vreo 4 km de graniţă. Aici, luând loc la un suc pe terasa birtului, toată prostimea satului intrase în vorbă cu ei, întrebând prietenoşi pe limbi încâlcite şi interesându-se de evenimentele la care nu puteau personal să participe.
Uimirea lui faţă de liniştea şi civilizaţia aflată la doar patru kilometri, accentuată probabil şi de uimirea fetei abia ieşite în lume pentru câteva minute, m-au făcut să îmi pun din nou întrebarea de ce la ei se poate iar la noi nu? Ne aflăm încă în interminabila tranziţie? Sau caracterul românului este prea puternic?

Am şi eu un trandafir în faţa casei în Timişoara şi are o ditamai tulpina grasă de atâtea ciupituri câte a suferit…
Probabil că aşa va rămâne pentru totdeauna la noi acasă. Toată lumea se plânge dar e prea mândră să pună mâna să facă ceva, pe toţi îi doare în pix. Aşa am ajuns şi eu. Mă doare în pix. Mă doare în pix pentru că rahatul de societate din care provin, rahaţii care o conduc şi produsele lor nu merită efortul meu, nu merită nici măcar aceste rânduri. La alţii educaţia nu le permite să se obosească.
Aşa cum fiecare îşi vede de durerea lui, am să mă complac să-mi văd şi eu de ograda mea… cu toate că am să depun în continuare efortul de a arunca şerveţelul la coşul de gunoi, iar dacă acesta momental lipseste din anturaj, am să-l mai port încă o vreme în mână, în buzunar, chiar şi 4 kilometri…

Pentru cei care încă nu ştiu, sunt angajat pentru două luni la aproape cea mai bengoasă firmă de arhitectură din oraşelul în care mă aflu.

Cum s-a întâmplat totul… proaspăt ajuns în Germania, m-am apucat să scriu ca tembelul la toate firmele de arhitectură pe care le-aş fi putut găsi pe Sf. Google, plus la toate cele aflate în urma plimbărilor pe care le-am efectuat… de la toate însă doar răspunsuri de genul mai aşteaptă că nu ştim. Mă săturasem şi se instalase în mine o stare de decepţie şi aveam gânduri să renunţ… apoi Alina începuse lucrul… iar eu mergem zilnic după ea… pe drum – bulanul maxim. Un sediu superb de firmă, Heitmann Architekten, în drum spre locul de muncă a Alinei. Mi-am notat adresa iar a doua zi, într-o vineri, am trimis ditamai CV-ul de iniţiativă pe un sfert cu vrăjeli aproximative. Luni, sună telefonul. Că facem o hală pentru Miele, o firmă de electrocasnice de aici din localitate, în Braşov, că ne-ai putea ajuta, că ai putea să ne fii de folos, că dacă nu din greşeala folosesc un anumit program CAD, dacă sunt sau nu dispus să vin să mă prezint… zis şi făcut, a doua zi eram la costum şi le-am explicat cât de bine sau nu le ştiu limba, căci asta a fost mai important. Am mai aşteptat încă o lună după dreptul de muncă, că idioţii de funcţionăraşi nu mi-au specificat că trei luni nu am drept de muncă, iar azi în sfârşit mi-a venit şi echivalrea diplomei de desenator tehnic, bagami-aş cracii. Ca scop principal al acestui post vreau să vă specific că sunt zilnic băgat la colţ pentru că sunt încă stupefiat de nivelul la care e practicată aici arhitectura şi sunt mai mereu depaşit de situaţie (de exemplu azi am fost băgat în şedinţă de o vacă de la etaj, că lăbarii stau la parter, deoarece am desenat parţial decalat structura unei amarâte de extinderi de grădiniţă cu 14cm şi asta pe faţade (cu linii punctate, adică degeaba din punct de vedere informaţional)!

În orice caz mă frapează diferenţa enormă de efort depus pentru un rahat de elaborare aici faţă de cum era acasă. Trebuie să mă recunosc deocamdată în plopi, dar încep să mă pretez cerinţelor. În plus am onoarea să fac “altceva” aici decât faţă de ce făceam în România. În loc de locuiţe unifamiliale, certuri cu contructorii şi băgat haşuri pe un plan de situaţie, am onoarea să fi lucrat pentru reprezenţa Miele din Oslo, extinderea asta de grădiniţă care îmi iese deja pe urechi, iar mai nou am primit în cârcă amenajarea unui centru comercial existent ca noul sediu şi magazin de prezentare a Miele în Moscova. Mâine am susţinere la şef…

Apropos… lucrările şi anteprenoratul cu fabrica din România stagnează, probabil că îşi cer pe acolo diferitele părţi implicate retribuţiile mai mult sau mai puţin cuvenite, ceea ce, sper eu, va duce la o prelungire a contractului meu. >:)