Timp de trei luni şi jumătate am activat ca desenator tehnic pentru, cum spuneam, cea mai tare firmă de arhitectură din oraş. Acum colaborarea aceasta s-a terminat pentru că deocamdată nu am fost chemat înapoi şi astfel nu am avut ocazia să-mi impun doleanţele din punct de vedere contractual. Dar nu-i nimic, o să vină si ziua cu pricina.
A fost o muncă intensă pe care am depus-o, cu frecări la mentă pe ultima sută de metri înainte de predări, fixisme cu motivaţii patetice pe care le-am avut de suportat şi nervi întinsi la maxim din această cauză. Cel mai mult mă bucur că mi-am impus mereu punctul de vedere chiar dacă vin din România, “acolo unde oamenii mor la cincizeci de ani” după cum spunea şeful meu… Da, acest lucru s-a simţit, că vin din România, că ştiu toate rahaturile lor de programe cu care se dau mari, asta încă de la 24 de ani, şi că nu m-au avut cu nimic la mână. Frustrările din această cauză au fost (sunt, şi vor rămâne) mari. Probabil din acest motiv nici nu mi s-a mai prelungit contractul, pentru că de făcut ce mi s-a cerut am făcut. Apoi a mai fost un incident cu o vacă de la etaj care avea impresiile prea sus puse şi i le-am tăiat în public, deci faţă de proprii ei colegi, asta datorită proprilor ei inepţii stilistico-fanteziste pe care vroia să le pună în aplicare la un proiect. Posibil discuţiile ei cu şeful au avut mult de cântărit. De atunci însă nu ni s-au mai încrucişat drumurile. În rest am lucrat cu toţi ceilalţi opt din firmă fără cea mai mică problemă, mi-a făcut plăcere şi nu regret nimic, chiar sunt enorm de bucuros că îmi pot acum dubla probele de lucru după numai trei luni amărâte.
A fost un vis împlinit. Să lucrezi într-o firmă de arhitectură pe trei etaje, să participi la concursuri, să ai la dispoziţie zeci de rafturi cu reviste în care să îţi bagi ocazional nasul, alte zeci de rafturi de cataloage, materiale, detalii de execuţie… şi la 24 de ani să faci, printre altele, planurile de situaţie si propunerile pentru showroom-ul Miele din Moscova, şi nu aşa a moaca, pentru şef sau alţi leneşi, ci să şi semnezi pentru ceea ce ai făcut. Nu vreau să mă laud, dar nici nu m-aş fi aşteptat să fac aşa ceva, nici nu mi-aş fi imaginat acum trei luni că voi ajunge să lucrez la acest nivel. Iar acum opt luni nici nu ştiam la ce nivel se lucrează în această ţară.

Sper ca visul să continue.

Ce fac în continuare? …poate asta vă întrebaţi. Săptămâna aceasta am să o lălăi original, am să mai scriu unele lucruri pe aici, mai am nişte acte de rezolvat prin oraş. În şomaj nu mă lasă ăştia să intru că nu am lucrat un an întreg în Germania, ajutor social nu primesc pentru că trăiesc în concubinaj (ce urât sună) şi banii prietenei, care de fapt şi de drept nu are nici o obligaţie faţă de mine decât cea morală, ar trebui să ajungă pentru amândoi. Iar implicit eu nu am nici asigurare medicală. Deci prin ecuaţia de trei zero per patru simplă, statul german te lasă să mori dacă ai prietenă şi nu ai bani.
Duminică ne cărăm pentru trei săptămâni ‘în concediu’ pe plaiurile mioritice. Apoi, dacă nu mă apucă dorul şi mă pun să caut un alt loc de muncă, am să încep să trimit mail-uri şi dosare pe la facultăţile din jur şi să văd cum dracu pot să îmi termin odată studiile. Să îmi ţineţi pumnii strânşi, dragi cititori, să nu trebuiască să o iau de la zero cu semestrele, să ţineţi pumnii strânşi să nu fie ăştia aşa bătuţi în cap de tot şi să îmi recunoască măcar trei ani de studiu.