După aproximativ două luni de când am aflat că la teatrul de pe aici de prin localitate se va juca “The cat on the hot tin roof”, am aşteptat evenimentul cu sufletul la gură, iar ieri a venit în sfârşit momentul să o car pe Alina prima dată în viaţa noastră comună la o reprezentaţie teatrală.
Trebuie să recunosc că a fost cea mai bună piesă la care am asistat vreodată, în care actorii au jucat formidabil, s-au consumat în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce a anulat automat şi impresia bună pe care o aveam despre actorii noştri de teatru din Timişoara, dealtfel poate cei mai buni din ţară.
Însă, mult mai interesant, am avut din nou parte de o rundă de aspecte meschine din viaţa şi nivelul de cultură al individului german.

Dacă aveţi fantezie, imaginaţi-vă următoarele: o sală, jalnică dealtfel, umplută aproape până la refuz de circa douăsutecincizeci de persoane, toţi unul şi unul, adică moşi şi babe, care de cum au intrat în sală parcă abia aşteptau să se termine spectacolul şi să se care acasă să-şi continue viaţa plictisită de pensionari frustraţi şi oligofreni. Cu noi doi împreună nu ştiu dacă aţi fi numărat şapte, opt persoane sub şaizeci de ani şi am avut noroc că am stat departe de ei, fără să vrem însă, dar n-am înţeles dobitociile de pe bilete. Nu ştiu de unde s-au adunat atâţia dar concluzia pe care am tras-o imediat, mai ales după metrii cubi de aburi de parfum ieftin sătesc pe care l-am inspirat pe foaier, dinacela pe care îl ştiţi şi voi prea bine, a fost că acestor babalâci plictisiţi, teatrul a devenit un podium unde îşi prezintă hainele proaspăt scoase de la naftalină şi bârfesc evenimentele ce s-au consumat timp de o săptămână de când nu s-au mai văzut între ei. Pe lângă costumele strâmte ale moşilor şi machiajul excesiv şi penibil, chiar vulgar, al damelor mai lipsea bourbon-ul, ţigaretele, paharnicii şi muzica de cameră ca totul să semene a o adunătură de parveniţi, de proaspăt îmbogăţiţi, fără titulatură sau rang, a perioadei interbelice europene, pe care personal doar din romanele vremurilor mi-aş putea-o imagina, şi care s-au adunat ca lumea să-i vadă că ei merg la teatru, că merg să se culturalizeze.
Iar ca tacâmul să fie complet, am zărit, prin majoritatea spectatorilor care se foiau mereu din cauza mâncărimilor cauzate de hemoroizi, vreo doi, trei care aţipiseră şi luau coate repetate de la companioane. Din păcate mi-au lipsit tubul de carioca şi bobiţele de hârtie.
Sentimentul că aceşti oameni consideră mersul la teatru ca pe un gest burghez, în toată complexitatea lui, s-a accentuat în momentul în care m-am simţit forţat să nu râd la unele scene şi situaţii extrem de distractive ale piesei, iar asta pentru că nimeni altcineva în sală nu râdea. Deci, ori ei nu au înţeles mesajul (ceea ce datorită prostiei şi limitării desăvârşite ale neamţului ar fi complet plauzibil), ori eu nu am înţeles probabil faza, sau am înţeles-o diferit, sau poate greşit din punct de vedere lingvistic, ceea ce ar fi posibil, nu am să neg, ori aceşti oameni sunt atât de profund închistaţi în mândria lor că nu îşi permit gestul obşcen de a scăpa un râset mai ales dacă în jurul lor se află atâta cremă socială. Nu am să mai pomenesc de crasa lipsă de respect a tuturora, când, la final, nu s-au obosit nici măcar să se ridice şi să aplaude prestaţia excelentă, după părerea mea, pe care au avut-o actorii. Bătrâneţea trebuie respectată până la urma urmei, sub orice condiţii, nu? M-am ridicat eu şi am aplaudat ca boul, singur, din picioare, sfidând privirile acide pe care le-am atras în acel moment. Dar m-a durut undeva.
Mă bucur însă că nouă, la final, nu ne-a fost indiferent la ceea ce asistasem, am dezbătut toată seara subiectul, iar extinşii sextagenari probabil că deja de la ieşire se gândeau dacă mănâncă somon sau poate pulpiţe cu fistic în seara aceea, că mâine trebuie să-şi sune copiii sau că au de reînnoit abonamentul la Focus.