Pentru că puţini dintre voi ştiţi că numele meu de Andor, sau Andi, e înfrăţit cu Andreas şi implicit pe data de azi e ziua mea de nume, am să-mi iau puţin timp să vă istorisesc câte puţin din tradiţiile româneşti cu privire la data de 30 noiembrie.
Ziua Sfântului Andrei se cheama şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea infăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea, şi încă se mai crede şi acum, că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţa că “îşi vede lupul coada”. Ziua se serbează prin nelucru în casă, ca să nu atace lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum lung. În noaptea de 30 noiembrie lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecărui lup. Ca să-şi apere gospodăria de lupi, se obisnuieşte şi astăzi la ţară să se ungă ţăruşii de la poartă, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi. În unele părţi se ung cu usturoi chiar si fântânile. Alţi gospodari fac o cruce de ceară şi o lipesc la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, ţapi, şi anume pe cornul din dreapta. În aceasta noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare.

Noaptea strigoilor

În credinţele poporului român, în noaptea de 29 noiembrie, umblă strigoii. Sunt spirite ale morţilor, care nu ajung în lumea de “dincolo” după înmormântare, sau refuză să se mai intoarcă acolo după ce îşi vizitează rudele, la marile sărbători calendaristice. Strigoii morţi devin foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc boli, grindină si alte suferinţe. Ei călătoresc pe pământ şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe melită, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi.

Prin unele părţi, se crede că aceşti strigoi iau coasele si lopeţile de cărbune pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă ca asemenea obiecte sa nu fie lăsate afară. Se mai spune că ei dansează pe la intersecţiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A doua zi, aceştia se cunosc dupa zgârieturile ce le au pe faţă.

Mâncaţi usturoaie şi astupaţi hornurile! Îi mulţumesc pe această cale şi domnişoarei psihiatre, care, mereu atacată că nu reţin data zilei ei de nume, a omis şi ea de această dată să mă felicite… mai din adins sau nu, asta nu ştiu.

Iar pentru că prostia românului se resfrânge asupra tuturor lucrurilor pe care le face, şi din orgoliu personal, pentru că i se permite, mai face totul cum vrea el, fără să-l ia nimeni la rost, vă invit la o incursiune în lumea arhitecturii postmoderne româneşti.
Se poate observa o afinitate a românului cu posibilitatea unei ‘case pe pământ’ la arhitectura modernă pakistaneză, nigeriană, tanzaniană şi indiană. Asta în plină eră a globalizării şi pentru că ne-am săturat de modelele europene. Nu am să scuz nici arhitecţii, avizi de orice sfanţ şi adepţi ai prostituţiei profesionale, dar nici autorităţiile din domeniu care aprobă la nesfârşit şi fără nici un fel de remuşcare aceste adevărate gunoaie locuibile care se ridică pretutindeni la noi în ţară.
Am adăugat un link al tovarăşului de arme pentru a vă ţine la curent. Şi acum, un alt exemplu, dar din altă parte a lumii, cu alte tradiţii şi posibilităţi: Sao Paulo, sau graniţa dintre bine şi rău.

Am citit de câteva săptămâni încoace o interesantă carte despre cel de-al doilea război mondial, o colecţie de articole, prezentate anterior în diferite ziare şi reviste, care tratează diferite momente şi diferite aspecte ale conflagraţiei, de la cucerirea Franţei, Rezistenţa din Polonia până la diverse evenimente puctuale.
Nu contest, este o lectură care îmi place şi este şi un bun motiv de a-mi cultiva vocabularul. Frapant însă este modul de abordare al problemei, subiectivismul temelor, dezvoltat chiar de mai mulţi autori. Pe scurt, ca introducere, este prezentată gravitatea faptelor comise, victimele şi repercursiunile pe care şi-le-a tras bătrâna Germanie. Apoi, tematica este repetat absorbită de măreţia faptelor, modul inedit prin care s-au consumat, fanaticismul soldatului german şi deciziile fenomenale care au fost luate de-a lungul războiului, atât pe plan militar, politic, social cât şi urmările lor pe plan mondial în dezvoltarea tehnologiei, pe plan socio-cultural, politico-doctrinar şi educativ-psihologic.  Hitler este, chiar dacă profund contestat, animatorul întregului mecanism  postbelic. Iar din prisma acestui fapt un indirect salvator al lumii.
Chiar dacă a fost un om bolnav, capabil doar să manipuleze masele de oameni,  rupţi de foame în acea perioadă în care s-a făcut remarcat, este în continuare  perceput ca un continuator al ideologiei poporului german, ideologie care datează de la înfiinţarea Imperiului Romano-German sub conducerea lui Otto cel Mare în secolul X, apoi continuată de conducătorii pruşi în secolul XIV. Tematica ideologiei este simplă: rasa pură, Lebensraum-ul, poporul german, trecutul lui glorios. Restul nu contează.
Încetul cu încetul structura şi şirul istorisirilor tind să te absoarbă, pasionat de istorie de orice fel fiind, şi rişti să fi acaparat în totalitate de un profund respect, chiar compasiune, faţă de evenimentele prin care trecuse acest ‘al treilea Reich’ şi de suferinţele imediat ulterioare conflagraţiei, de la suiciduri în masă ale devotaţilor Führer-ului până la înrobirea totală a poporului şi teritoriului german.
Este greşit să crezi aşa. De fapt aceasta este problema mea: de ce este în aşa fel structurată cartea, de ce, aceşti zeci de autori, narează evenimentele în deplin acord, chiar dacă mascat, faţă de majoritatea ororilor comise de îndoctrinaţii nazişti? Pentru că dacă te detaşezi de lectură şi analizezi cele prezentate, aceasta este singura concluzie la care poţi ajunge.
Pot număra două capitole; unul în care e abordată tema Holocaustului, şi unul, similar, legat de crimele împotriva ruşilor din perioada ‘roz’ a campaniei din Est, în care modul de acţiune a forţelor de ocupare este pus la zid. În rest se ajunge chiar şi la martirizarea bolnavilor, surzilor şi psihoticilor care, spre finele războiului, au ajuns să completeze efectivele germane din lipsă de personal militar. Nu am să omit nici repetatele acuze aduse la bombardările ‘nejustificate’ ale unor oraşe, istorice sau nu, de către Aliaţi.
Pentru că mă roade această problemă, am să încerc să-mi răspund la aceste întrebări prin prisma propriilor cunoştinţe şi experienţe trăite, analizând în paralel comportamentul germanului aşa cum îl văd şi întâlnesc pe stradă, la bar sau la birou.

“Educaţia nu este ceea ce ţi-ai îndesat în memorie, şi nici câte diferite lucruri ştii. Este doar capacitatea de a face diferenţa dintre ceea ce cunoşti de ceea ce nu.” Anatole France

Am să încep prin a răspunde la întrebarea de ce cartea citită e astfel structurată şi de ce ascunde în ea această notă părtinitoare, iar aici am să mă risc şi am să susţin chiar psihologia indusă.
Când doreşti să câştigi simpatia unei întregi naţiuni şi să o formezi ca pe un tot, sudat, şi urmează să o scoţi de pe o linie existenţială de plutire sau chiar descendentă, îi povesteşti de ce au făcut în trecut bătrânii naţiunii.
În cazul de faţă Führer-ul este ieşit din calcule deoarece este perceput în ansamblu ca un personaj negativ. Rămâne poporul german, soldatul german, generalii cu manevrele şi deciziile lor îndrăzneţe, forţa grupului unit, istoria glorioasă şi imaginea mamei cu doi copii pe front care munceşte într-o fabrică de armament. De fapt o imagine care înglobează o întreagă ideologie, cireaşa de pe tortul socialismului. Aşa făcuse şi Hitler; inserase în discursurile sale citate din Marx, vorbea de Kaiser Wilhelm II, ordonase tipărirea a milioane de exemplare din Fraţii Grim, Epopeea Niebelungilor, a promovat muzica lui Brahms şi a lui Wagner. Toate cu un singur scop: să însufleţească în germanul de rând identitatea lui naţională, să fie conştient de trecutul măreţ al naţiunii, să-l contopească în sistemul de valori comune ale acestei naţiuni.

Neamţul în prezent e limitat, însă mândru. Se complace în propria-i prostie şi se târguieşte şi pentru doi cenţi cu vânzătoarea de la brutărie de la care totuşi aşteaptă să fie mereu zâmbitoare şi drăguţă cu el. Citeşte Focus şi se uită la televizor, în special la tâmpenii cum sunt cele din România, doar că aici, din păcate, există şi alternative. Bea bere cu extract de portocale sau cu aromă de vodcă, pentru că e bună. Atunci, ce e mai bun de făcut decât, dacă pune din greşeală mâna pe o carte de gen şi nu numai, să-i impui cu forţa măreţia faptelor trecute, spiritul războinic şi să-i amplifici mândria personală, patriotismul şi aspiraţiile naţionale de odinioară? Au nevoie de exemple. Nu e de mirare că se poartă ca despoţii cu străinii, dau cu biciul şi se uită unul la altul de parcă ar scoate imediat cuţitul. Este însă şi o metodă democtarică de conservare a valorilor personale respectiv naţionale, recunosc, însă dusă cu absurditate la extrem şi totuşi promovată din cele mai înalte cercuri politice. În plus, puţini au o capacitate de discernere a binelui de rău, nu numai istoric, ci şi general, iar asta datorită educaţiei improprii pe care au primit-o, a sistemului de valori în care au fost crescuţi.

“Istoria unei aspiraţii, şi experienţa individuală a fiecăruia, sunt bine întreţinute de premisa că un adevăr nu este greu de ucis iar că o minciună spusă bine e nemuritoare.” Mark Twain

Din istorie se învaţă. Sau, mai precis, este impus un sistem care să împiedice repetarea istoriei, în cazul de faţă, putrede. Şi mă întreb ce altă istorie decât cea a perioadei împaraţilor războinici romano-germani şi a celor două războaie mondiale să înveţe copiii la şcoală? Pe urmă, cine să te schimbe, sau cum să te schimbi în şaizeci de ani când naţia ta de alemani, saxoni, franci şi turingi hăituiau Europa deja de acum trei milenii?
Ca individ, neamţul este pregătit să-şi asume repetarea evenimentelor trecute. De fapt, ceea ce şi urmăresc să intonez, germanului nu i se repetă că ceea ce a fost e bine sau e rău. I se dau doar exemple pe care el, prin prisma conştiinţei proprii, care doar prin educaţia primitivă mai sus menţionată şi-a însuşit-o, le consideră demne de urmat. Cartea te face să solidarizezi cu spiritul celui de-al treilea Reich, te face să îi respecţi pe toţi amfitrionii evenimentelor, te face să închizi ochiul la ororile care s-au consumat, să negi greşeala, să te simţi şi mai mândru de tine decât eşti. “Doar era război, ce vroiaţi să facem?”. Mai puţin şi era şi eu să fiu convins.
Sistemul de stat însă, împarţirea pe Land-uri, republică federal-parlamentară, nu permite din fericire, constat eu, să aflueze un nou lider. Un nou lider, poate chiar un nou pictor de cărţi poştale, căruia, dacă voinţa nu i-ar lipsi, ar reuşi cu uşurinţă să atragă în jurul său aceste individualităţi fanatice ambulante înâlnite la fiecare colţ de stradă, gata gata să explodeze de încredere, să ia o armă în mână şi să înceapă ceea ce au început strămoşii lui de trei ori până acum. Probabil nu aşa barbar ca în rândurile trecute, dar încet, cu laţul şi capcana de urs. Din istorie, totuşi, se mai şi învaţă.

“Dacă trebuie să răneşti pe cineva, atunci fă-o atât de grav încât să nu-ţi mai fie teamă de dorita lui răzbunare.” Niccolo Machiavelli

La fel cum Rusia nu a renunţat şi nu va renunţa niciodată la teritoriile tangente Mării Negre, aşa nu va renunţa, din mândrie şi infatuare, nici Germania la Alsacia-Lorena, Moravia, Bohemia şi Silesia. Şi spun mândrie şi infatuare pentru că nici una dintre aceste ţinuturi nu au aparţinut niciodată de fapt sau de drept Germaniei pe care o cunoaşte istoria modernă. De Rusia nu mă leg.
Alsacia, la fel ca celălalte foste provincii germanice au fost sortite împărţirii de către domnii vremurilor, ca tribut sau daruri de tot felul, prin secolele IX-XII, ea fiind singurul ţinut căruia francezii ‘i-au făcut felul’ în secolul XVII-lea şi l-au anexat Franţei moderne. Iar neamţului nu poţi să-i iei, că se supără, dar nici să-i dai, că apoi tot mai mult vrea.
Într-un studiu cu care m-am familiarizat în curând arată că 72% din germani ştiu că Alsacia e în Germania, deci şi Strassbourg-ul. Poate află de la vreun Führer peste câţiva ani că a fost invadată de şoviniştii francezi, plus detalii picante, şi avem scânteia necesară unei noi deflagraţii… Un scenariu, raportat la liderul teoretic imposibil de avut în contextul politic prezent la nivel naţional şi global, necesar unei noi generaţii de indoctrinaţi şi mânaţi de toate prostiile şi găinăriile ce le sunt servite germanilor pe celuloză sau tub catodic, pentru acest entopic al patrulea Reich.

“ Egoism nu înseamnă să trăieşti aşa cum îţi doreşti, egoism este a cere altora să trăiască aşa cum îţi doreşti tu.” Oscar Wilde
“ A fi prost, egoist şi sănătos sunt cele trei necesităţi pentru a fi fericit, însă dacă prostia lipseşte, toate se pierd.” Gustave Flaubert

Am văzut că teoria Lebensraum-ului este potentă şi în prezent. Asta că neamţul e prost, egoist şi mai e şi mândru de asta. Din păcate vor trebui descoperite, adaptate şi invocate alte teorii pentru începerea reunificării germanilor, pentru impunerea unei conştiinţe naţionale comune.
Rasa pură, ariană, din păcate nu mai există. Considerând că majoritatea bărbaţilor apţi să care şi să tragă cu o flintă au fost aproape în totalitate exterminaţi pe front sau în gulag-urile sovietice, gena pură ariană ar trebui să nu mai existe. Sau poate mă înşel. Mi-aş putea imagina cu uşurinţă o mamă gravidă cu un copil cu pedigree care după treizeci de ani de la naştere a căutat cu scop precis şi a şi găsit un alt Herrenrasse cu care să-şi împerecheze plodul.
“Exterminarea evreilor care ne fură…” s-ar putea cu uşurinţă traduce: “Toţi străinii ăştia care ne fură din ţară…”, din nou, teoria Holocaustului, nu este plauzibilă când toate forurile mondiale sunt cu urechile ascuţite, şi sunt convins că ar acţiona rapid şi decisiv la orice mişcare de gen pe front. Pentru că nu şi-ar permite din nou să facă aceeaşi greşeală pe care au făcut-o acum jumătate de secol.
Chiar în nebunia mea, nu aş dori să dau exemple de noi teorii abordabile,mai ales pe aici. Şi chiar dacă aş putea da, parţiala necunoştinţă de cauză şi posibila lipsă de informare corectă asupra necesităţilor contemporane de confort psihic al germanului m-ar contrazice instantaneu.
Cert este că în lumea aceasta germană se duce o luptă mută. Dorinţa de a fi neamţ, de a nu fi confundat cu alte naţii care se perindă pe aici, dorinţa de exteriorizare, de existenţă ca individ german autonom se regăseşte în fiecare dintre ei. Au nevoie doar de un salvator, de acel lider de care pomeneam, ca totul să se transforme în ceea ce ar trebui de fapt să fie în această Germanie. Iar când acel lider va răsării dintre limitaţii de rând, sunt convins că va ştii ce să le spună, ce să îi facă să creadă şi ce să ceară de la ei. Iar nemţii vor fi din nou prea mândrii ca să dea cu piciorul într-o asemenea ocazie.

Acum mă întreb, dacă mie, ca simplu cititor şi nefiind nici măcar pui de savant sau critic literar înfocat, substratul unei simple cărţulii cumpărate la reducere la colţ de stradă mi-a fost atât de evident, mă întreb care sunt de fapt intenţiile autorilor, altele decât cele ce vi le-am istorisit? Şi sunt supărat pentru că îi este arhisuficient neamţului de rând, care în majoritatea cazurilor nu are nici măcar liceul terminat, cu toată capacitatea lui de înţelegere, să îşi înmagazineze în sfeclă exact lucrurile care ar fi trebuit condamnate cu desăvârşire, mai ales aici, în Germania: identitatea naţională şi cultul personalităţii.

Un nou motiv pentru plictisitul neamţ de a ieşi din casă, de a-şi lăsa banii pe drumuri şi de a bea bere König Pilsner la pahar şi de mânca Bratwurst supradimensionat faţă de pâinica în care stă vârât este ‘Schützenfest’-ul sau sărbătoarea vânătorilor.
Denumirea sărbătorii e o absurditate, la fel şi costumele şi zecile de decoraţiuni ale vânătorilor, într-o ţară în care mai există doar cinci raţe şi un viezure. Noroc cu trompetele şi tobele a căror taine şi le-au deprins majoritatea membrilor asociaţiei vânătoreşti.
Dar cum pe neamţ nu-l interesează mare lucru, el bea, ascultă fanfara şi e foarte mândru că la el în sat sunt continuate tradiţiile şi că el e prezent acolo, unde şi bunicul a mâncat şi a băut şi a admirat magnifica cultură germană.
Culmea este că printre vârstnici întâlneşti şi tinerei, care şi ei cântă la flaut, dar au şi decoraţii, de care aş fi foarte interesat să aflu cum le-au fost atribuite… probabil la vânat bondari şi mierle.

Printre ţările europene, civilizate cică, cu cele mai frumoase tradiţii însă se numără Danemarca şi Norvegia.
În Norvegia avem vânătoarea de foci. Pentru toţi turiştii interesaţi, sezonul începe undeva în ianuarie şi se închide în septembrie, în fiecare an. Ţara rămâne, alături de Canada, Rusia, Groenlanda şi Namibia, printre ultimele state care nu a renunţat la comercializarea pielii de focă şi implicit a vânării lor. Majoritatea statelor lumii însă nu interzic importul de produse din piele de focă. Norvegia este şi singura ţară care permite, din 2005, vânatul focilor ca activitate turistică.

Prin excelenţă, Insulele Faeroe şi, implicit, Danemarca rămân ţările europene cu cele mai frumoase şi artistice tradiţii: vânatul delfinior şi al balenelor.

Chiar dacă nu sunt un înfocat ecologist şi apărător al drepturilor animalelor, nu cred că există om educat şi civilizat care să rămână nesensibilizat la aceste imagini. Tradiţia spune că treci de adoleşcenţă şi intrii în rândul bărbaţilor abia după ce participi la acest măcel care, din fericire, nu are însă loc an de an. Citisem acum o vreme despre faptul că aceşti delfini înmagazinează în carnea şi grăsimea lor o cantitate mare de substanţe radioactive, care, prin consum, duce la degenerarea celulelor de toate tipurile, deci şi a materiei cenuşii… aşa că probabil peste vreo zece ani, generaţia care va urma tradiţiile va fi mult mai numeroasă şi mai sadică.
O tradiţie de gen există şi în Banat, mai precis la Brestovăţ, prin Dealurile Lipovei, unde, în urmă cu ani buni îmi petrecusem timpul verii şi beam ţuică în prunişte, porumb sau la crâşmă. Însă tradiţia cumulează o cu totul altă poveste, dificultate şi utilitate.
Este adevărat că e plin de mistreţi prin zonă care, printre alte activităţi dăunătoare, noaptea, se înfruptă din porumbul, lubeniţa şi alte culturi, pe care ţăranul cu greu le-a sădit şi îngrijit.
Faţă de gonitul şi ucisul în masă al delfinilor în Danemarca, prin ţinutul Brestovăţului trebuie să mergi noaptea în câmp, singur, şi să te întorci dimineaţa cu un mistreţ matur ucis ca să fi considerat bărbat în sat. Iar asta nu cu flinta ci cu un simplu cuţit şi nelipsita porţie de ţuică în prealabil. Se pot folosi şi elemente de anturaj natural: şanţuri şi valuri de pământ, suliţe din lemn, etc. Aşa se arată pe acolo că eşti în stare să-ţi aperi avuţiile, munca, iar la fel vei fi în stare să-ţi aperi şi viitoarea familie la nevoie. Iar chiar dacă sunt extremi de puţini care se încumetă singuri să plece noaptea în câmp, măcar nu se fac batalioane de execuţie a mistreţilor.
Bravo băi danezilor, islandezilor şi norvegienilor! Ne-aţi întrecut, pe noi romănii, la câteva capitole autopenibilizante© la care încă n-am aderat, sau n-am putut din diverse motive: vânătoarea de foci în scop turistic şi măcelăritul faunei marine în cantităţi industriale. Să nu mai vorbesc de nemţi, la nasul cărora, mânjit de muştar şi spumă, nici nu vă mai ridicaţi.