Un nou motiv pentru plictisitul neamţ de a ieşi din casă, de a-şi lăsa banii pe drumuri şi de a bea bere König Pilsner la pahar şi de mânca Bratwurst supradimensionat faţă de pâinica în care stă vârât este ‘Schützenfest’-ul sau sărbătoarea vânătorilor.
Denumirea sărbătorii e o absurditate, la fel şi costumele şi zecile de decoraţiuni ale vânătorilor, într-o ţară în care mai există doar cinci raţe şi un viezure. Noroc cu trompetele şi tobele a căror taine şi le-au deprins majoritatea membrilor asociaţiei vânătoreşti.
Dar cum pe neamţ nu-l interesează mare lucru, el bea, ascultă fanfara şi e foarte mândru că la el în sat sunt continuate tradiţiile şi că el e prezent acolo, unde şi bunicul a mâncat şi a băut şi a admirat magnifica cultură germană.
Culmea este că printre vârstnici întâlneşti şi tinerei, care şi ei cântă la flaut, dar au şi decoraţii, de care aş fi foarte interesat să aflu cum le-au fost atribuite… probabil la vânat bondari şi mierle.

Printre ţările europene, civilizate cică, cu cele mai frumoase tradiţii însă se numără Danemarca şi Norvegia.
În Norvegia avem vânătoarea de foci. Pentru toţi turiştii interesaţi, sezonul începe undeva în ianuarie şi se închide în septembrie, în fiecare an. Ţara rămâne, alături de Canada, Rusia, Groenlanda şi Namibia, printre ultimele state care nu a renunţat la comercializarea pielii de focă şi implicit a vânării lor. Majoritatea statelor lumii însă nu interzic importul de produse din piele de focă. Norvegia este şi singura ţară care permite, din 2005, vânatul focilor ca activitate turistică.

Prin excelenţă, Insulele Faeroe şi, implicit, Danemarca rămân ţările europene cu cele mai frumoase şi artistice tradiţii: vânatul delfinior şi al balenelor.

Chiar dacă nu sunt un înfocat ecologist şi apărător al drepturilor animalelor, nu cred că există om educat şi civilizat care să rămână nesensibilizat la aceste imagini. Tradiţia spune că treci de adoleşcenţă şi intrii în rândul bărbaţilor abia după ce participi la acest măcel care, din fericire, nu are însă loc an de an. Citisem acum o vreme despre faptul că aceşti delfini înmagazinează în carnea şi grăsimea lor o cantitate mare de substanţe radioactive, care, prin consum, duce la degenerarea celulelor de toate tipurile, deci şi a materiei cenuşii… aşa că probabil peste vreo zece ani, generaţia care va urma tradiţiile va fi mult mai numeroasă şi mai sadică.
O tradiţie de gen există şi în Banat, mai precis la Brestovăţ, prin Dealurile Lipovei, unde, în urmă cu ani buni îmi petrecusem timpul verii şi beam ţuică în prunişte, porumb sau la crâşmă. Însă tradiţia cumulează o cu totul altă poveste, dificultate şi utilitate.
Este adevărat că e plin de mistreţi prin zonă care, printre alte activităţi dăunătoare, noaptea, se înfruptă din porumbul, lubeniţa şi alte culturi, pe care ţăranul cu greu le-a sădit şi îngrijit.
Faţă de gonitul şi ucisul în masă al delfinilor în Danemarca, prin ţinutul Brestovăţului trebuie să mergi noaptea în câmp, singur, şi să te întorci dimineaţa cu un mistreţ matur ucis ca să fi considerat bărbat în sat. Iar asta nu cu flinta ci cu un simplu cuţit şi nelipsita porţie de ţuică în prealabil. Se pot folosi şi elemente de anturaj natural: şanţuri şi valuri de pământ, suliţe din lemn, etc. Aşa se arată pe acolo că eşti în stare să-ţi aperi avuţiile, munca, iar la fel vei fi în stare să-ţi aperi şi viitoarea familie la nevoie. Iar chiar dacă sunt extremi de puţini care se încumetă singuri să plece noaptea în câmp, măcar nu se fac batalioane de execuţie a mistreţilor.
Bravo băi danezilor, islandezilor şi norvegienilor! Ne-aţi întrecut, pe noi romănii, la câteva capitole autopenibilizante© la care încă n-am aderat, sau n-am putut din diverse motive: vânătoarea de foci în scop turistic şi măcelăritul faunei marine în cantităţi industriale. Să nu mai vorbesc de nemţi, la nasul cărora, mânjit de muştar şi spumă, nici nu vă mai ridicaţi.