Am depus zilele trecute declaraţiile de deducere a impozitelor plătite anul trecut, ceea ce pentru noi, proaspăt aterizaţi în Germania, nu reprezintă o obligaţiune decât abia peste trei ani. Iar cum normal că doream sa profităm de şmecheria asta, un lucru extrem de bun dealtfel, treaba ne păruse destul de complicată la prima vedere. Dar şi este pentru cei ce nu se pricep la şmenuri freidorfiene.
Singura mână deget de ajutor care ne-a fost dat de la Finanţe, era sub forma a vreo zece pagini de texte filosofice şi abrevieri science-fiction la care te uitai ca boul la poarta nouă. Lucru de aşteptat din moment ce Statul dă şi nu ia. E totuşi bine că am ştiut că se depune aşa ceva şi există şansa chiar să primeşti înapoi toţi marafeţii solicitaţi.
Nemţălăii de rând, care, după cum am mai spus, se certă cu casieriţele şi pentru doi cenţi, pentru a beneficia de suma de bani cuvenită de la Stat, îşi angajează contabili care le dau sfaturi tot anul, iar în fiecare lună le parchează şi o sumă frumuşică în cont. O afacere falimetară până la urmă, deoarece contabilul ajunge să sugă mai mult decât chiar banii pe care ar trebui să-i primescă el înapoi prin serviciul pe care îi este oferit.
Fiind, să zic, căzuţi din plopi, habar nu aveam de procedeele acestea, plus că aflasem că fiind proaspăţi mutaţi pe aceste meleaguri străine, puteam trece şi aceste cheltuieli conexe ca expensii financiare deductibile. Pe lângă altele binenţeles, cum ar fi trei neoane şi trei starter-e pe care le-am schimbat în casă, taxa de intermediere a locuiţei în care vieţuim în prezent, cărţile de psihiatrie ale Alinei, traduceri, copii şi echivalări, etc. Dar pe formulare, ţeapă. Nici o rubrică la care să le trec.
M-am hotărât să îmi comand un program ajutător de pe Inernet, cu toate că iniţial eram sceptic în privinţa compatibilităţii lui cu cerinţele de la Finanţe, a legitimităţii lui şi, în ciuda descrierii pompoase cum că ţi-ar pune programul zeci de întrebări numai să-ţi facă declaraţia cât mai completă, nu credeam că am să ajung să mă încred în el. Preţul, aproape 40€, deci cam cu cât ne-ar jecmănii un contabil pe lună.
Şi iată că nu am procedat deloc incorect. Programul este certificat şi recunoscut. Declaraţia mi-a printat-o pe formularele tipizate, iar toate celălalte cheltuieli sub forma unor cereri/declaraţii separate, inclusiv un total al sumei solicitate, lucru de care habar nu avusesem. Soft-ul este destul de simplu, dar, pentru că nu eram obişnuiţi cu toţi termenii lor academici, ne-a luat cam o zi întreagă să ajungem la final. Şi am trecut tot în el, de la drumul parcurs la/de la servici până la factura de hotel pe care am păstrat-o de când am ajuns în Gütersloh. Păcat de biletele de avion pe care le-am eschivat, care ar mai fi rotunjit suma şi aşa destul de umflată la care am ajuns.
Acum aşteptăm răspunsul lor. Nu am fost obligaţi să trimitem absolut nici o factură, se pare că merge cam totul pe verificările lor, dar îşi rezervă dreptul de a cere dovezi în viitorul apropiat. Deci probabil va mai trebui să ţin toate chitanţele acelea o vreme. Şi nici nu ne aşteptăm să primim totul înapoi, dar aşa, de un concediu, poate tot ne iasă.

Nu am să mă întreb de ce în societatea şi politicul românesc acest lucru n-ar fi posibil la fel ca în toate ţările civilizate. Ştiu că este pierdere de timp, iar chiar dacă oportunităţi şi mici ferestre de a primi bani de la Stat există, căile de a ajunge acolo sunt întortocheate şi majoritatea o lasă baltă încă de la început din cauza aşa numitelor clauze la diferitele legi. O dată că Statul român nu are timp de asemenea tâmpenii gen drepturi ale cetăţenilor, scopul lui este să impoziteze şi să taxeze cât mai mult, şi nici nu are banii pentru termopanele ţărănimii şi plasmele de 50” a nenumăratelor cabinete medicale. Pe urmă sunt ferm convins că două treimi ar depune declaraţii false şi/sau falsificate, piperate inevitabil cu infantilităţi de gen ciorapi groşi pentru termoizolaţie, iar evident că Statul nu are posibilitatea de a le verifica, aşa că mai bine nu se oboseşte.
Acum, cu ocazia vacanţei în Ruminski, voi fi curios să aflu cât bănet ar trebui, teoretic, să solicite spre exemplu tată-miu de la respectabilul peşte gras prostituat de Stat Rromân. Socares.

Lipsesc cu o crasă nesimţire din eter de aproximativ două luni. Nu m-am pensionat şi nici nu m-a supt pământul, am fost doar marcat de o profundă stare de lene în ultima perioadă şi m-am ocupat de unele hobby-uri de-ale mele; cu toate acestea, blog-ul şi-a continuat existenţa înregistrând 97 de spam-uri pline de citate din eu ştiu ce versuri şi proză pe care le-am exterminat la pachet; scuzele de rigoare dacă s-au infiltrat şi ceva comment-uri de-ale voastre, dar n-am avut chef să le verific.

Deci, cum am început, vă sunt dator să mă explic ce am mai învârtit pe aici, prin ţara asta minunată, şi am să încep a nara despre noul meu locuşor de muncă.

Din februarie mi s-a propus să continui cu proiectul pentru Miele Moscova, însă nu la firma de arhitectură la care activasem aproape un an, ci direct prin departamentul de construcţii al firmei de electrocasnice. Tipul de activitate – freelancing. Iar pentru că în Germania şi freelancing-ul implică o bază contractuală, am dat cu semnătura pentru două luni á 80 de ore de munci. Plata, destul de bunicică – 12,55 €/oră, doar că angajatorul nu îmi plăteşte asigurarea medicală pe care, prin urmare, sunt obligat să mi-o achit din propriul buzunar. Implicit rezultă vreo doisprezece ore de munci gratis. Flawless.

Activitatea am început-o printr-un mod inedit; ia de-aici juma’ de metru de dosare cu materiale de construcţie, ţevi, segmenţi, tablă pentru placarea faţadei, guri de ventilaţie, uşi si ferestre termorezistente şi trece-le pe planurile de arhitectură având grijă ca tot ceea ce desenezi să poată fi întrezărit printre restul de o sută şi de layer-e deja existente. Iritant, ca şi cum te-ai duce să faci karate şi te ia Sensei la trânte din prima în faţa tuturor cursanţilor. Mai completez cu faptul că toate aceste dosare sunt copii destul de prost făcute si mai toate cu scris chirilic… noroc că şi stimaţii rusnaci au cifrele, dimensiunile deci, trecute ca la toţi muritorii de rând (exclud de aici inch-ii reatardaţilor de englezi şi americani).

Iniţial rămăsesem cu buza umflată, după ce două săptămâni am petrecut cu tablele şi profilele lor, încercând să le împart cât mai estetic şi fără pierderi mari de material pe faţade. Sperasem ca treaba să meargă mai repede şi, speriat de potul de materiale, avusesem o discuţie sinceră cu boss-ul şi-i explicasem că s-ar putea să îmi trebuiască ore suplimentare. Iar cum orele suplimentare în relaţia contractuală se plătesc, teoretic, am negociat şi această problemă, fără să-mi supăr superiorul, spre mirarea mea.
Alarmă falsă însă. Iată-mă după o lună şi jumătate aproape pe terminate şi făcând ore suplimentare doar pentru a-mi scoate două zile libere la sfârşitul lui martie pentru a o întinde spre Ruminski.

Alta este însă problema. Unu; nu am acces la Internet, defapt nimeni din birou nu are, lucru care evident pute a stricat. Doi; în cazul în care aş avea întrebări pentru rusnaci, şi am avut şi am destule, trebuie să-i contactez prin mail iar ei să-mi răspundă cât de repede posibil. Lucru care evident nu se întâmplă aşa repede cum ar trebui. Aşa îmi futus stricasem zile întregi de lucru, aşteptând mail. Acum le scriu înainte să plec si citesc răspunsurile a doua zi. Trei; jumătate de birou e permanent gol, inclusiv trei cluster-e de mese din jurul meu şi celălalte trei locuri din cluster-ul meu. Singura urmă de socializare tipic nemţească, deci glume tâmpite, certuri ‘prieteneşti’, reproşuri şi scurte icnete orgasmice atunci când funcţionează intranet-ul, se regăseşte în colţul de birou opus mie. Nu că mi-aş dori să iau parte la acele discuţii infantile, dar uneori simt nevoia să cer şi altuia părerea despre, să zicem, vremea de afară. Patru; în principiu şeful, singurul căruia îi dau raportul, este o persoană simpatică. Apucăturile rurale însă nu şi le poate ascunde, iar ca exemplu imaginaţivă boss-ul cu un teanc de foi sub un umăr, în altul taşca, şi trăgând un şut unui scaun pe role, aflat la vreo cinci metri depărtare, care ar trebui teoretic să parcheze lângă voi, dar datorită coordonării proaste ochi-picior şi deplasare alineară a rolelor, scaunul vi se înfige în coaste, birou sau veioză. Plus senzaţia de mirare profundă de fiecare dată când se repetă gestul.

Lăsând nemulţumirile deoparte, lucrul cel mai fain pe care îl fac în momentul de faţă este să particip la videoconferinţe cu rusnacii. Iar lucrul fain e că rusnacii se chinuie să bolborisească pe germană, moment în care jumătate din cei prezenţi se ridică de la masă să-şi ia cică o cafeluţă, ca pe drum să pufnească în râs. Rostul prezenţei mele pe acolo însă nu îl prea înţeleg, probabil în caz de neînţelegeri majore ar trebui să dau raport detaliat, iar cum discuţiile deviază la chestiuni personale sau de natură să nu mă privească, mă bucur să trec în orar şi videoconferinţele la care am participat ca ore de muncă.
În altă ordine de idei, nu pot să mă laud cu lucruri nemaipomenite şi nici cu faptul că lucrez la ceva ceea ce îmi face plăcere într-un mod deosebit, chit că ţin la proiectul ăsta foarte mult. Dar, per ansamblu, sunt încântat că am de muncă încă o perioadă de timp, după care se anunţă vreo trei luni de secetă, probabil, şi zvâcniri asidue de cercetare în privinţa începerii continuării studilor superioare, direcţie din care nici până în momentul de faţă nu am primit o programare pentru discuţiile pe care ar trebui să le am cu cei responsabili. Dar am să iau măsuri.

Mai revin în curând cu retrospective.

P.S.: şi mulţumiri publice lui Dookie pentru pimp-up-ul paginii; dacă aveţi Explorer, care prin definiţie suge, înseamnă că vi se afişează banner-ele fără transparenţă, deci e vina voastră nu a lui. Apropos, Dookie e MCTS dacă nu aţi ştiut, îl laud şi îl felicit în acelaşi timp pe această cale.

Acum două săptămâni am făcut o scurtă vacanţă de trei zile în Freie Hansestadt Bremen. Revin cu nişte poze după o perioadă de lipsă din eter datorată imensului volum de lucru prestat la servici după o lună de frecat menta. Voi încerca să dau scurte istorisiri aflate iniţial sau ulterior.

Primăria veche din Marktplatz, ridicată între 1405-1410 în stil gotic, apoi faţada ei, în stil renaşcentist, două secole mai târziu. În fundal, o catedrală frumoasă de secol XII, St. Petri. Din nefericire am ratat ocazia de a vizita Bleichkeller-ul ei, un subsol secret unde se desfăşurau procese alchimice de obţinere a aurului din plumb.

Stadtwaage, în stil renaşcentist flamand, unde se cântăreau bunurile pentru a li se stabili cota de taxare. Clădirile de gen erau foarte răspândite până prin secolul al XIX-lea, până la introducerea standardelor internaţionale de greutate. ‘Wagen un Winnen’.

Böttcherstrasse, o fostă străduţă a fabricanţilor de butoaie din timpuri medievale, transformată după primul război mondial de către magnatul Ludwig Roselius într-un mix de stil gotic şi Art Nouveau prin artiştii pe care îi plătea, considerată o blasfemie obşcenă în vremuri hitleriste, acum cea mai vizitată atracţie a Bremenului. La dreapta, De Schnoor, sau vechiul sat pescăresc din secolele XV-XVIII, care, spre deosebire de cele încă locuite din Bruges, aici sunt gazde ale magazinaşelor pline de căcăţele kitsch-oase exorbitant de scumpe.
Fericit am fost mai ales că tot centrul istoric era plin de lume adunată la nişte cocioabe ridicate pentru Weihnachtsfest, cu tâmpenii tipic nemţeşti şi vin fiert, brăduţi şi ghirlande, postate strategic, ca nu cumva să prind şi eu vreo poză mai bună.
Adiacent, mai erau felurite statui, fiecare cu semnificaţia lor aparte, plus Bremer Stadtmusikanten; v-aş mai recomanda Bremer Kunsthalle, clădirea Tribunalului, Bürgerpark, Martinikirche, AWD Arena, gara veche şi Science Centre Bremen, cu menţiunea să vă informaţi în prealabil de expoziţia în curs, nu să trageţi o ţeapă usturător de scumpă şi să asistaţi la geneza globului pământesc, a Universului şi a dezvoltării fetusului uman, toate narate pentru prichindei de clasa a III-a.

Acum, per total, am vizitate oraşele Bruxelles, Bruges şi Bremen din fosta Ligă Hanseatică. Urmează cât de curând posibil, Hamburg. Poate de Revelion, mai vedem.

Pentru că puţini dintre voi ştiţi că numele meu de Andor, sau Andi, e înfrăţit cu Andreas şi implicit pe data de azi e ziua mea de nume, am să-mi iau puţin timp să vă istorisesc câte puţin din tradiţiile româneşti cu privire la data de 30 noiembrie.
Ziua Sfântului Andrei se cheama şi Ziua lupului sau Gadinetul şchiop. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea infăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea, şi încă se mai crede şi acum, că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. De aici şi credinţa că “îşi vede lupul coada”. Ziua se serbează prin nelucru în casă, ca să nu atace lupii vitele. Primejdia nu este numai pentru vite, ci şi pentru oamenii care îndrăznesc să plece la drum lung. În noaptea de 30 noiembrie lupii se adună, iar Sf. Andrei împarte prada, pentru iarna care începe, fiecărui lup. Ca să-şi apere gospodăria de lupi, se obisnuieşte şi astăzi la ţară să se ungă ţăruşii de la poartă, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi. În unele părţi se ung cu usturoi chiar si fântânile. Alţi gospodari fac o cruce de ceară şi o lipesc la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, ţapi, şi anume pe cornul din dreapta. În aceasta noapte vorbesc toate animalele, dar cine le ascultă ce spun, moare.

Noaptea strigoilor

În credinţele poporului român, în noaptea de 29 noiembrie, umblă strigoii. Sunt spirite ale morţilor, care nu ajung în lumea de “dincolo” după înmormântare, sau refuză să se mai intoarcă acolo după ce îşi vizitează rudele, la marile sărbători calendaristice. Strigoii morţi devin foarte periculoşi pentru cei vii: iau viaţa rudelor apropiate, aduc boli, grindină si alte suferinţe. Ei călătoresc pe pământ şi pe ape, strigând şi miorlăind, călare pe melită, pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi.

Prin unele părţi, se crede că aceşti strigoi iau coasele si lopeţile de cărbune pe care le găsesc pe afară, prin curţile oamenilor şi se duc la hotare, unde se bat cu ele. Femeile au grijă ca asemenea obiecte sa nu fie lăsate afară. Se mai spune că ei dansează pe la intersecţiile drumurilor, până la cântatul cocoşilor. Ei se bat cu strigoii vii, adică cu strigoii-oameni. A doua zi, aceştia se cunosc dupa zgârieturile ce le au pe faţă.

Mâncaţi usturoaie şi astupaţi hornurile! Îi mulţumesc pe această cale şi domnişoarei psihiatre, care, mereu atacată că nu reţin data zilei ei de nume, a omis şi ea de această dată să mă felicite… mai din adins sau nu, asta nu ştiu.