Am primit adineauri o scrisoare îmbucurătoare. Vă sfătuiesc să nu fiţi la fel de naivi ca mine şi să băgaţi botul la diferite ‘premii’ pe care le-aţi câştigat, sau cel puţin nu vă daţi contul bancar la necunoscuţi care vă momesc cu diferite dulciuri.
Totul a început la sfârşitul lui iulie când, în urma participării la o tombolă pentru un Mini Cooper, am fost sunat de un piţiponc de la PVZ (Pressevertriebszentrale für Abonnemente GmbH) că am câştigat două numere gratuite ale revistei Focus şi, la alegere, fie două cecuri a câte o sută de Euro fiecare ca reducere la o excursie unde vreau eu, fie 2 sau 3 nopţi (în funcţie de stele) de cazare la un hotel la alegere din peste 1500 din lume. Foarte frumos până aici. Totul urma să mi se livreze prin poştă. Însă, cu toate că se ştia adresa mea, aveau nevoie de o confirmare a identităţii mele prin contul bancar. Absurd. Dar extaziat fiind, după ceva secunde de ezitare, am cedat, că oricum totul urma să vină prin poştă şi nu se va interprinde nimic fără acordul meu.
Apoi, peste vreo două zile, un nou telefon, în care trebuia din nou să confirm numele, adresa şi contul bancar, ca nu cumva scrisoarea să ajungă în altă parte.
Săptămâna următoare mi-a ajuns şi primul număr al revistei sus menţionate. Apoi următorul număr. Într-un târziu şi minunata scrisoare în care trebuia să bifez fie pentru cecuri, fie pentru cazare, iar la semnare, că sunt de acord să mă abonez la revistă pe timp de un an, cu o reducere excepţională, şi să împuternicesc firma respectivă să îmi traga contravaloare abonamentului din contul comunicat în prealabil. Am primit şi un plic cu plata la destinatar, trebuia doar să-mi trimit semnătura. În plus, ca binefacere, redacţia revistei îmi spune că renunţă la o parte din venituri şi donează banii unei comunităţi catolice din Tanzania (am primit şi o scrisoare de mulţumire din partea reverendului, scrisă frumos, pe hârtie cerată). Atunci mi-a picat fisa că defapt s-ar putea ca abonamentul să se fi făcut deja, de îmi mulţumeşte popa pentru donaţie. Dar nu eram sigur, şi am aşteptat, nu am semnat nimic, nu m-au mai interesat cecurile din moment ce era totul o măgărie şi îmi verificam contul zilnic să văd dacă mi se trag bani sau nu. Chiar dacă piţiponcul vorbise o germană mai pocită ca a mea, nu reţinusem ca respectiva convorbire să fi fost înregistrată, că altfel, dacă mi s-ar fi adus acest lucru la cunoştinţă, şi eu aş fi acceptat înregistrarea, ar fi fost mai nasol. Revistele curgeau acum săptămânal.
Am plecat apoi în vacanţă în România. La două zile cum am ajuns în Timişoara, am montat laptop-ul cu scopul precis de a-mi verifica contul. Şi voilà! Mi-au supt 40€ pentru primele 4 luni de abonament de Focus.
Întors după trei săptămâni acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă şi să rechem banii viraţi, frudulos până la urma urmei, de la firma căpuşă. Am renunţat la a face scandal la bancă pentru că nici ei nu aveau nici o bază pe care să fi făcut tranzacţia, dar mi-am promis că dacă se mai întămplă, am să mă răzbun. Pe urmă am scris frumos un mail la redacţia revistei Focus şi un mail la firma fantomă în care m-am explicat că nu mi-am dat acordul pentru abonament, hârtia lor este la mine, nesemnată, că am tras banii înapoi şi că cer sistarea imediată a abonamentului.
Răspuns prin poştă am primit doar de la bişniţari: abonamentul nu se poate sista decât începând cu august 2009 iar banii nu se pot returna, conform nu ştiu cărei legi, deoarece comanda nu depăşeşte 200€. Am mai scris încă odată acelaşi lucru. Din nou răspuns, toate foarte prompte dealtfel, că sunt obligat la plata abonamentului, contul pe care i le-am trimis nu e valabil sau nu există (banii i-am rechemat însă eu), plus încă 10€ cheltuieli de firmă. Le-am scris, din nou, acelaşi lucru, plus că doresc o copie a contractului pe care îl am cu ei. Atunci am primit o scrisoare cu iz de ameninţare: datorită faptlui că acordul meu iniţial a fost unul telefonic, nu au ce contract să-mi prezinte, totul e conform nu ştiu cărei legi, iar abonamentul nu se poate sista… aşa că m-am pus pe citit legi şi binenţeles că am găsit un alt paragraf al aceleaşi legi în care prestatorul de servicii la distanţă este obligat, la cererea consumatorului, să facă dovada contractului, a conţinutului acestuia şi a condiţiilor de prestare a acestor servicii. Le-am scris cu tupeu, fără să uit să menţionez că cer sistarea imediată a abonamentului pe care nu mi-l-am dorit niciodată. După circa o săptămâna, deci azi, primesc următorul răspuns:

Abonamentul a fost sistat, dacă mai vin reviste, să le consider publicitate, toate avertizările primite sau care le-aş mai putea primi sunt nule iar dacă am efectuat plata, să rechem banii în cont. Revistele pe care le-am primit până în prezent le pot păstra.
Eu am păstrat în schimb toate revistele, toate scrisorile lor şi toate mail-urile şi am să le păstrez în continuare pentru că cine ştie de ce surprize o să mai am parte.
Mă bucur că am insistat, chiar fără să ameninţ sau să consult protecţia consumatorului. În schimb mă gândesc la oamenii mai ocupaţi ca mine, la cei cu duhul slab sau la bătrâneii prăpădiţi care poate pun botul la prostiile idioţilor ăştia şi îşi zic că ce contează acum cei 40€ pe patru luni. Iar asemenea măgării sunt pretutindeni, mai ales la asemenea intermediari al editurilor şi a firmelor de telefonie, care primesc bonusuri de la marii provider-i pentru un număr minim de X abonamente încheiate pe lună. Am şi intrat pe site-ul Focus unde a fost o ofertă de abonament pe un an la care primeai în prealabil opt numere gratis. Sunt convins că această ofertă a fost intermediată.
Apropos, acum trei zile mi-am verificat IP-ul şi am constatat că e alocat de Arcor şi nu de Vodafone la care suntem abonaţi… Lupta continuă!

După o săptămână şi jumătate de aşteptări, de joia trecută suntem mândrii posesori a acestei frumuseţi motorizate din rasa Opel.
Îţi place sa fii mângăaiat? Să fii atins şi să fii pipăit? Şi… să fii încins? Îţi place respiraţia celuilalt lânga urechea ta? Să ţi se respire pe gât sau pe faţă? Îţi place să încerci poziţii noi? Să începi rece şi să sfârşeşti cald şi transpirat? …ia autobuzul!
Cam aşa e acum de când toamna şi-a impus punctul de vedere. De biciclete nici să nu pomenesc. Plouă cu nemiluita şi e al dracului de frig; presupun că aşa va rămâne pe aici până prin aprilie sau mai la anul. Apoi poate ne mutăm în viitorul apropiat la Bielefeld, deci navetă de 8 kilometri…

Pentru întrebări: Opel Astra H 1.7 CDTI Panorama Edition. An: 2005/10. Km: 60.148. Full Casco, verificările toate la zi făcute de firma vânzătoare. Garanţie un an. Preţ: confidenţial. În preliminarii a mai intrat un BMW 118, tot diesel, dar chiar dacă era mai frumuşică gagica, avea tracţiune spate, peste 90.000 de km, 6 trepte de viteză şi un preţ mai piperat. Service-ul deasemenea ar fi fost mai scump.
Tipa rulează super frumos, atâta că deocamdată e cam neastâmparată.

Vroiam de mult să vă pun imaginaţia la încercare prin acest obiect mega util pentru orice gospodărie nemţească. Astăzi l-am fotografiat pentru că am avut timp să dau pernele jos de pe canapea şi să o trag un pic, atât cât să-i pot da un bliţ.
Am ascuns obiectul sub canapea, cu zecile de cabluri conexe, pentru ca nu cumva, din greşeală şi nesilit de nimeni, să mai trag o trântă prin casă cum am tras acum vreo două luni, împiedicându-mă de cablurile care parcă intenţionat mi s-au încolăcit de picior şi şlap. În cădere fiind, am tras după mine şi o măsuţă cu toate aparatele care necesită alimentare de la obiectul prezentat, m-am proptit violent într-un picior cu mai vechi probleme, am făcut doar un pic de întindere la ligamente, dar mai interesant că m-am speriat aşa de tare că era să leşin…. noroc cu d-şoara doctor medic care mi-a făcut repede ‘baie’ în toată regula şi mi-am revenit… mai mult enervat de pişcina din casă…

Dau puncte! Dau puncte pentru fiecare aparat ghicit de voi care are alimentarea de aici. Aveţi fiecare câte nouă variante de răspuns, asta pentru că o gaură din zece nu se poate utiliza din cauza adaptoarelor imense. Nu am mai pozat şi triplul din care iese monstrul ăsta, şi de unde mai sug curent televizorul şi receiver-ul… deci acestea două le puteţi elimina.
Vă mai dau un hint… să nu vă imaginaţi că indispensabilul cablu pentru Internet vine de pe stradă şi se cuplează la computer ca în România… ar fi prea simplu, nu?

Trebuie să vă mărturisesc că nu am nici o scuză pentru absenţa mea prelungită din eter. Pur şi simplu, când încep să scriu ceva, asta dacă nu duc din greşeală lipsă de idei, mă blochez, mă pierd în şirul istorisirii, şi mă pun mai bine să fumeg o ţigară, las totul baltă.
În plus, şi asta probabil e un motiv mai plauzibil, îmi este frică să nu scriu ceva prostii, să postez aberaţii lirico-abstracte prin care să mă fac de râs faţă de voi, stimabili cititori… la fel ca prin clasele a VI-a, VII-a când erau toţi dezorientaţi încă, se intra în pubertate, şi nu îndrazneau să zică nimic aiurea sau deplasat ca nu cumva să îşi taie cota de valabilitate şi masculinitate animalică pe care cu greu şi-o câştigaseră în ochii celei mai frumoase fete din clasă… prin diferite mijloace.
Sau poate răspunsul e mai simplu: nu mă pricep.
Am trecut scurt pe acasă prin România, cică în vacanţă… Nu am să intru în amănunte, am promis că nu mă mai leg de frumoasa mea ţară natală a cazinourilor, exchange-urilor, caselor de pariuri şi a sediilor şi filialelor de bănci. Librăriile se închid şi lasă locul magazinelor de 3,80 lei. Frumos! (adică trist). Partea frumoasă a fost că m-am reîntâlnit cu prietenii, am băut cu Naşu’, am mâncat mici şi am băut bere, de diferite feluri, pentru colecţia mea de etichete care o să apară pe aici, aşa m-am gândit eu. Am mai cărat calorifere, care mă aşteptau special pe mine, am mai netezit glet prin casă. Cam atât. Apoi cattlefarm-ul din Bucureşti-Băneasa. Groaznic! Norocul lor că peste tot erau semne cu fotografiatul interzis şi camere de supraveghere, ghinionul meu că nu am avut tupeul să mă risc şi să vă arăt şi vouă. Dar aţi putea să încercaţi şi voi.
În rest, ca de obicei. Nimic interesant. Văd că în Iran nimic interesant, mai câte ceva prin Rusia. M-am uitat aseară la meciurile echipelor romăneşti… patetic. Vremea e faină pe aici. Alina azi are gardă, o să am timp să mă uit la ceva film.

Salutări la Gav! Mă bucur de cunoştinţă şi de frumosul ei blog nou. Din păcate iar nu prea mă pricep cum să postez, jur că am încercat. Salutări şi la mentor, săracul singur prin tundra arctică.
La fel ca mentorul, m-am pus să trag de fire şi iţe, în cazul meu să mă interesez de echivalarea anilor de studiu din România. Mă aflu încă în stadiul de mail-uri şi telefoane. Urmează săptămâna viitoare cel mai probabil nişte întâlniri prin alte oraşe cu persoane responsabile pentru asemenea probleme. Întretimp mă ciondănesc cu nişte idioţi care mi-au făcut un abonament la o revistă pentru un an fără să aibe consimţământul meu sau orice fel de semnătură şi care refuză să sisteze livrarea. Mă pun acum din nou pe mail-uri că telefonul lor costă enorm. Şmecherii mamii lor!

Timp de trei luni şi jumătate am activat ca desenator tehnic pentru, cum spuneam, cea mai tare firmă de arhitectură din oraş. Acum colaborarea aceasta s-a terminat pentru că deocamdată nu am fost chemat înapoi şi astfel nu am avut ocazia să-mi impun doleanţele din punct de vedere contractual. Dar nu-i nimic, o să vină si ziua cu pricina.
A fost o muncă intensă pe care am depus-o, cu frecări la mentă pe ultima sută de metri înainte de predări, fixisme cu motivaţii patetice pe care le-am avut de suportat şi nervi întinsi la maxim din această cauză. Cel mai mult mă bucur că mi-am impus mereu punctul de vedere chiar dacă vin din România, “acolo unde oamenii mor la cincizeci de ani” după cum spunea şeful meu… Da, acest lucru s-a simţit, că vin din România, că ştiu toate rahaturile lor de programe cu care se dau mari, asta încă de la 24 de ani, şi că nu m-au avut cu nimic la mână. Frustrările din această cauză au fost (sunt, şi vor rămâne) mari. Probabil din acest motiv nici nu mi s-a mai prelungit contractul, pentru că de făcut ce mi s-a cerut am făcut. Apoi a mai fost un incident cu o vacă de la etaj care avea impresiile prea sus puse şi i le-am tăiat în public, deci faţă de proprii ei colegi, asta datorită proprilor ei inepţii stilistico-fanteziste pe care vroia să le pună în aplicare la un proiect. Posibil discuţiile ei cu şeful au avut mult de cântărit. De atunci însă nu ni s-au mai încrucişat drumurile. În rest am lucrat cu toţi ceilalţi opt din firmă fără cea mai mică problemă, mi-a făcut plăcere şi nu regret nimic, chiar sunt enorm de bucuros că îmi pot acum dubla probele de lucru după numai trei luni amărâte.
A fost un vis împlinit. Să lucrezi într-o firmă de arhitectură pe trei etaje, să participi la concursuri, să ai la dispoziţie zeci de rafturi cu reviste în care să îţi bagi ocazional nasul, alte zeci de rafturi de cataloage, materiale, detalii de execuţie… şi la 24 de ani să faci, printre altele, planurile de situaţie si propunerile pentru showroom-ul Miele din Moscova, şi nu aşa a moaca, pentru şef sau alţi leneşi, ci să şi semnezi pentru ceea ce ai făcut. Nu vreau să mă laud, dar nici nu m-aş fi aşteptat să fac aşa ceva, nici nu mi-aş fi imaginat acum trei luni că voi ajunge să lucrez la acest nivel. Iar acum opt luni nici nu ştiam la ce nivel se lucrează în această ţară.

Sper ca visul să continue.

Ce fac în continuare? …poate asta vă întrebaţi. Săptămâna aceasta am să o lălăi original, am să mai scriu unele lucruri pe aici, mai am nişte acte de rezolvat prin oraş. În şomaj nu mă lasă ăştia să intru că nu am lucrat un an întreg în Germania, ajutor social nu primesc pentru că trăiesc în concubinaj (ce urât sună) şi banii prietenei, care de fapt şi de drept nu are nici o obligaţie faţă de mine decât cea morală, ar trebui să ajungă pentru amândoi. Iar implicit eu nu am nici asigurare medicală. Deci prin ecuaţia de trei zero per patru simplă, statul german te lasă să mori dacă ai prietenă şi nu ai bani.
Duminică ne cărăm pentru trei săptămâni ‘în concediu’ pe plaiurile mioritice. Apoi, dacă nu mă apucă dorul şi mă pun să caut un alt loc de muncă, am să încep să trimit mail-uri şi dosare pe la facultăţile din jur şi să văd cum dracu pot să îmi termin odată studiile. Să îmi ţineţi pumnii strânşi, dragi cititori, să nu trebuiască să o iau de la zero cu semestrele, să ţineţi pumnii strânşi să nu fie ăştia aşa bătuţi în cap de tot şi să îmi recunoască măcar trei ani de studiu.