Sã ne amintim cu drag de cãderea zidului acum douãzeci de ani… şi sã nu uitãm cã azi nu avem voie cu bascã, fãs, şaluri, glugi şi pãlãrii pe stradã. Toţi cei obligaţi de religie sã stea naibii în case şi sã-şi numere biluţele.

La Mulţi Ani, stimatã Germanie!

Cuprins de remuşcări şi dorind să sublinieze pro-fundul regret la evenimentele trecute, observ că neamţul cheltuie şi el aiurea din banul public, poate poate reuşeşte şi el, ceva, măcar, aşa, de faţadă să zicem, şi să se reabiliteze ca stat democrat ce e. Sau se crede.
Nu că l-ar lăsa pe săracul evreu să-şi poarte kippot-ul de Ziua Unităţii Germane… sau pe mine, basca. Vă delectez cu nişte clişee de printre străzile Gütersloh-ului.

Am depus zilele trecute declaraţiile de deducere a impozitelor plătite anul trecut, ceea ce pentru noi, proaspăt aterizaţi în Germania, nu reprezintă o obligaţiune decât abia peste trei ani. Iar cum normal că doream sa profităm de şmecheria asta, un lucru extrem de bun dealtfel, treaba ne păruse destul de complicată la prima vedere. Dar şi este pentru cei ce nu se pricep la şmenuri freidorfiene.
Singura mână deget de ajutor care ne-a fost dat de la Finanţe, era sub forma a vreo zece pagini de texte filosofice şi abrevieri science-fiction la care te uitai ca boul la poarta nouă. Lucru de aşteptat din moment ce Statul dă şi nu ia. E totuşi bine că am ştiut că se depune aşa ceva şi există şansa chiar să primeşti înapoi toţi marafeţii solicitaţi.
Nemţălăii de rând, care, după cum am mai spus, se certă cu casieriţele şi pentru doi cenţi, pentru a beneficia de suma de bani cuvenită de la Stat, îşi angajează contabili care le dau sfaturi tot anul, iar în fiecare lună le parchează şi o sumă frumuşică în cont. O afacere falimetară până la urmă, deoarece contabilul ajunge să sugă mai mult decât chiar banii pe care ar trebui să-i primescă el înapoi prin serviciul pe care îi este oferit.
Fiind, să zic, căzuţi din plopi, habar nu aveam de procedeele acestea, plus că aflasem că fiind proaspăţi mutaţi pe aceste meleaguri străine, puteam trece şi aceste cheltuieli conexe ca expensii financiare deductibile. Pe lângă altele binenţeles, cum ar fi trei neoane şi trei starter-e pe care le-am schimbat în casă, taxa de intermediere a locuiţei în care vieţuim în prezent, cărţile de psihiatrie ale Alinei, traduceri, copii şi echivalări, etc. Dar pe formulare, ţeapă. Nici o rubrică la care să le trec.
M-am hotărât să îmi comand un program ajutător de pe Inernet, cu toate că iniţial eram sceptic în privinţa compatibilităţii lui cu cerinţele de la Finanţe, a legitimităţii lui şi, în ciuda descrierii pompoase cum că ţi-ar pune programul zeci de întrebări numai să-ţi facă declaraţia cât mai completă, nu credeam că am să ajung să mă încred în el. Preţul, aproape 40€, deci cam cu cât ne-ar jecmănii un contabil pe lună.
Şi iată că nu am procedat deloc incorect. Programul este certificat şi recunoscut. Declaraţia mi-a printat-o pe formularele tipizate, iar toate celălalte cheltuieli sub forma unor cereri/declaraţii separate, inclusiv un total al sumei solicitate, lucru de care habar nu avusesem. Soft-ul este destul de simplu, dar, pentru că nu eram obişnuiţi cu toţi termenii lor academici, ne-a luat cam o zi întreagă să ajungem la final. Şi am trecut tot în el, de la drumul parcurs la/de la servici până la factura de hotel pe care am păstrat-o de când am ajuns în Gütersloh. Păcat de biletele de avion pe care le-am eschivat, care ar mai fi rotunjit suma şi aşa destul de umflată la care am ajuns.
Acum aşteptăm răspunsul lor. Nu am fost obligaţi să trimitem absolut nici o factură, se pare că merge cam totul pe verificările lor, dar îşi rezervă dreptul de a cere dovezi în viitorul apropiat. Deci probabil va mai trebui să ţin toate chitanţele acelea o vreme. Şi nici nu ne aşteptăm să primim totul înapoi, dar aşa, de un concediu, poate tot ne iasă.

Nu am să mă întreb de ce în societatea şi politicul românesc acest lucru n-ar fi posibil la fel ca în toate ţările civilizate. Ştiu că este pierdere de timp, iar chiar dacă oportunităţi şi mici ferestre de a primi bani de la Stat există, căile de a ajunge acolo sunt întortocheate şi majoritatea o lasă baltă încă de la început din cauza aşa numitelor clauze la diferitele legi. O dată că Statul român nu are timp de asemenea tâmpenii gen drepturi ale cetăţenilor, scopul lui este să impoziteze şi să taxeze cât mai mult, şi nici nu are banii pentru termopanele ţărănimii şi plasmele de 50” a nenumăratelor cabinete medicale. Pe urmă sunt ferm convins că două treimi ar depune declaraţii false şi/sau falsificate, piperate inevitabil cu infantilităţi de gen ciorapi groşi pentru termoizolaţie, iar evident că Statul nu are posibilitatea de a le verifica, aşa că mai bine nu se oboseşte.
Acum, cu ocazia vacanţei în Ruminski, voi fi curios să aflu cât bănet ar trebui, teoretic, să solicite spre exemplu tată-miu de la respectabilul peşte gras prostituat de Stat Rromân. Socares.

Din seria retrospectivelor, un important eveniment la care am luat parte, şi despre care nu am apucat să vă povestesc, a fost carnavalul de la Köln care s-a desfăşurat cândva pe la începutul lui februarie.
Sărbătoarea începuse încă din marţea de dinainte de Aschenmittwoch cu aşa numita Weiberfastnacht, când în ziua respectivă femeile sunt îndreptăţite să ceară ce vor de la bărbaţi. Iar cum serviciul nu ne-a permis să o luăm din loc decât de vineri seara, am aterizat în toiul chefurilor şi al nebuniei.
Spre norocul nostru, am stat la o cunoştinţă de-a Emiliei, Ingrid, economisind astfel bani cât şi nervi cu căutatul unei camere de hotel, oricum imposibil de găsit în acea perioadă. De costumat ne-am costumat în droog-şii lui Alex din ‘A Clockwork Orange’-ul lui Kubrick, eu luându-mi-l pe Georgi-boy ca model, iar fetele, ca o cruntă blasfemie, în reproduceri seminereuşite a celorlalte personaje. Prietenul persoanei de calitate, pe care sigur vi-o amintiţi, urma să îl reprezinte pe Alex, liderul droog-şilor, având atât părul respectivului, cât şi o pereche de cizme de la armată, adecvate costumaţiei necesare. Am ieşit să zicem cu toţii bine, mai ales persoana mea, care însă nu scăpase cu o zi înainte de repetate mustrări verbale din partea d-şoarei psihiatre şi de încadrările în rândul pârţarilor pe care mi le făcuse.
Vineri seara am ajuns în Köln, după vreo două ore de stat în ambuteiaj pe autostradă, şi am aşteptat-o pe Ingrid să ne escorteze prin nebunia din centru de care nu reuşisem să trecem cu maşina, maşină pe care am parcat-o printr-o minune pe un loc abia lăsat liber.
Cazaţi şi costumaţi am trecut la supt beri în neştire, făcând naveta prin câteva dintre zecile de birturi pline ochi, fără scaune şi fără aer condiţionat, evident. Afară, se subînţelege, maxim zero grade, înăuntru nu mai ştiai ce să dai jos de pe tine să nu mori de cald. Iar cu jula se dă şi pe acolo. Binenţeles că geaca mea, împreună cu cheile de maşină pe care din stupiditate le uitasem să le las acasă, dispăruse deodată din raza mea vizuală abia înceţoşată. O căutasem pe jos, pe sub pulturi, printre gecile altora şi normal că nu mai era. În disperare de cauză începusem să pipăi gecile persoanelor din jur, şi, ajuns tocmai la ieşire, îl sondez pe un fătălău de geaca care o purta la brâu, sub propria-i geacă. Taman. Simţul tactil nu mă înşelase. Geaca mea, ciordită, şi impostorul capturat la ieşire cu toţi portarii de faţă. Să mă dovedesc, evident trebuia să susţin că am nişte chei de Opel în buzunarul interior, care însă nu mai erau. Fătălăul începuse să se scuze că a confundat geaca, iar, culmea bunului simţ, cheile le lăsase la bar. Unul dintre portari deasemenea cu foarte bun simţ, ne urmărise şi se interesase ca totul să se rezolve amiabil. Într-un oarecare fel am rămas surprins de gesturile amândoura şi nu am răbufnit şi nu m-am enervat; plus că eram extrem de uşurat de regăsirea obiectelor.
Entuziasmat şi mult mai plin de bere, tot am reuşit într-un final să mă las ciordit de ceva, şi anume de bluză. Se pare că am fost sortit să fiu furat în seara respectivă, însă distracţia de care am avut parte, şi care ne lipsise atât de mult, făcu-se ca totul să se uite extrem de repede. Pe de altă parte, lucrul cel mai frumos mi s-a părut că (în afară de ciordales) nimeni nu are treabă cu tine, toţi îţi sunt prieteni mai ales când din toţi iasă aburi de alcool. Faţă de evenimente autohtone de gen, dacă nu exagerez prin comparaţie, n-am asistat la nici un fel de tensiune, ceartă, bătaie, care în schimb la noi ar fi fost pe menu-urile tuturor localurilor.
Sâmbătă a fost o zi scurtă. Am dormit cu toţii aproape până seara, iar la trezire intenţiile pe care le avusesem de a continua cu ghergheleala s-au năruit repede din cauza durerilor de cap şi a ameţelii. Astfel am mâncat ceva şi m-am culcat la loc, pregătindu-mă astfel pentru ziua următoare.
Duminică ni s-au alăturat şi prietenii din Dortmund împreună cu alţii veniţi din Timişoara. A ieşit o seară, noapte, diminieaţă de toată frumuseţea, cu stins sticle până la neputinţă, de transpirat până la chiloţi prin ţâşpe bodegi şi făcut poze cu alţi droogs. Iar totul piperat cu atitudinea de profundă frustrare a stimatei persoane de calitate, a show-ului de gelozie pe care îl trăsese, fără de care trei săptămâni nu am fi avut ce bârfi.
Luni, chiar când era programată defilarea carelor alegorice, printre care şi prim-ministra Merkel în bikini, am tăiat-o acasă, rupţi de oboseală dar fără nici o urmă de regret faţă de cele trei două nopţi de desfrâu de toate felurile.
Sperăm să repetăm totul cât mai curând posibil.

Lipsesc cu o crasă nesimţire din eter de aproximativ două luni. Nu m-am pensionat şi nici nu m-a supt pământul, am fost doar marcat de o profundă stare de lene în ultima perioadă şi m-am ocupat de unele hobby-uri de-ale mele; cu toate acestea, blog-ul şi-a continuat existenţa înregistrând 97 de spam-uri pline de citate din eu ştiu ce versuri şi proză pe care le-am exterminat la pachet; scuzele de rigoare dacă s-au infiltrat şi ceva comment-uri de-ale voastre, dar n-am avut chef să le verific.

Deci, cum am început, vă sunt dator să mă explic ce am mai învârtit pe aici, prin ţara asta minunată, şi am să încep a nara despre noul meu locuşor de muncă.

Din februarie mi s-a propus să continui cu proiectul pentru Miele Moscova, însă nu la firma de arhitectură la care activasem aproape un an, ci direct prin departamentul de construcţii al firmei de electrocasnice. Tipul de activitate – freelancing. Iar pentru că în Germania şi freelancing-ul implică o bază contractuală, am dat cu semnătura pentru două luni á 80 de ore de munci. Plata, destul de bunicică – 12,55 €/oră, doar că angajatorul nu îmi plăteşte asigurarea medicală pe care, prin urmare, sunt obligat să mi-o achit din propriul buzunar. Implicit rezultă vreo doisprezece ore de munci gratis. Flawless.

Activitatea am început-o printr-un mod inedit; ia de-aici juma’ de metru de dosare cu materiale de construcţie, ţevi, segmenţi, tablă pentru placarea faţadei, guri de ventilaţie, uşi si ferestre termorezistente şi trece-le pe planurile de arhitectură având grijă ca tot ceea ce desenezi să poată fi întrezărit printre restul de o sută şi de layer-e deja existente. Iritant, ca şi cum te-ai duce să faci karate şi te ia Sensei la trânte din prima în faţa tuturor cursanţilor. Mai completez cu faptul că toate aceste dosare sunt copii destul de prost făcute si mai toate cu scris chirilic… noroc că şi stimaţii rusnaci au cifrele, dimensiunile deci, trecute ca la toţi muritorii de rând (exclud de aici inch-ii reatardaţilor de englezi şi americani).

Iniţial rămăsesem cu buza umflată, după ce două săptămâni am petrecut cu tablele şi profilele lor, încercând să le împart cât mai estetic şi fără pierderi mari de material pe faţade. Sperasem ca treaba să meargă mai repede şi, speriat de potul de materiale, avusesem o discuţie sinceră cu boss-ul şi-i explicasem că s-ar putea să îmi trebuiască ore suplimentare. Iar cum orele suplimentare în relaţia contractuală se plătesc, teoretic, am negociat şi această problemă, fără să-mi supăr superiorul, spre mirarea mea.
Alarmă falsă însă. Iată-mă după o lună şi jumătate aproape pe terminate şi făcând ore suplimentare doar pentru a-mi scoate două zile libere la sfârşitul lui martie pentru a o întinde spre Ruminski.

Alta este însă problema. Unu; nu am acces la Internet, defapt nimeni din birou nu are, lucru care evident pute a stricat. Doi; în cazul în care aş avea întrebări pentru rusnaci, şi am avut şi am destule, trebuie să-i contactez prin mail iar ei să-mi răspundă cât de repede posibil. Lucru care evident nu se întâmplă aşa repede cum ar trebui. Aşa îmi futus stricasem zile întregi de lucru, aşteptând mail. Acum le scriu înainte să plec si citesc răspunsurile a doua zi. Trei; jumătate de birou e permanent gol, inclusiv trei cluster-e de mese din jurul meu şi celălalte trei locuri din cluster-ul meu. Singura urmă de socializare tipic nemţească, deci glume tâmpite, certuri ‘prieteneşti’, reproşuri şi scurte icnete orgasmice atunci când funcţionează intranet-ul, se regăseşte în colţul de birou opus mie. Nu că mi-aş dori să iau parte la acele discuţii infantile, dar uneori simt nevoia să cer şi altuia părerea despre, să zicem, vremea de afară. Patru; în principiu şeful, singurul căruia îi dau raportul, este o persoană simpatică. Apucăturile rurale însă nu şi le poate ascunde, iar ca exemplu imaginaţivă boss-ul cu un teanc de foi sub un umăr, în altul taşca, şi trăgând un şut unui scaun pe role, aflat la vreo cinci metri depărtare, care ar trebui teoretic să parcheze lângă voi, dar datorită coordonării proaste ochi-picior şi deplasare alineară a rolelor, scaunul vi se înfige în coaste, birou sau veioză. Plus senzaţia de mirare profundă de fiecare dată când se repetă gestul.

Lăsând nemulţumirile deoparte, lucrul cel mai fain pe care îl fac în momentul de faţă este să particip la videoconferinţe cu rusnacii. Iar lucrul fain e că rusnacii se chinuie să bolborisească pe germană, moment în care jumătate din cei prezenţi se ridică de la masă să-şi ia cică o cafeluţă, ca pe drum să pufnească în râs. Rostul prezenţei mele pe acolo însă nu îl prea înţeleg, probabil în caz de neînţelegeri majore ar trebui să dau raport detaliat, iar cum discuţiile deviază la chestiuni personale sau de natură să nu mă privească, mă bucur să trec în orar şi videoconferinţele la care am participat ca ore de muncă.
În altă ordine de idei, nu pot să mă laud cu lucruri nemaipomenite şi nici cu faptul că lucrez la ceva ceea ce îmi face plăcere într-un mod deosebit, chit că ţin la proiectul ăsta foarte mult. Dar, per ansamblu, sunt încântat că am de muncă încă o perioadă de timp, după care se anunţă vreo trei luni de secetă, probabil, şi zvâcniri asidue de cercetare în privinţa începerii continuării studilor superioare, direcţie din care nici până în momentul de faţă nu am primit o programare pentru discuţiile pe care ar trebui să le am cu cei responsabili. Dar am să iau măsuri.

Mai revin în curând cu retrospective.

P.S.: şi mulţumiri publice lui Dookie pentru pimp-up-ul paginii; dacă aveţi Explorer, care prin definiţie suge, înseamnă că vi se afişează banner-ele fără transparenţă, deci e vina voastră nu a lui. Apropos, Dookie e MCTS dacă nu aţi ştiut, îl laud şi îl felicit în acelaşi timp pe această cale.