Un nou motiv pentru plictisitul neamţ de a ieşi din casă, de a-şi lăsa banii pe drumuri şi de a bea bere König Pilsner la pahar şi de mânca Bratwurst supradimensionat faţă de pâinica în care stă vârât este ‘Schützenfest’-ul sau sărbătoarea vânătorilor.
Denumirea sărbătorii e o absurditate, la fel şi costumele şi zecile de decoraţiuni ale vânătorilor, într-o ţară în care mai există doar cinci raţe şi un viezure. Noroc cu trompetele şi tobele a căror taine şi le-au deprins majoritatea membrilor asociaţiei vânătoreşti.
Dar cum pe neamţ nu-l interesează mare lucru, el bea, ascultă fanfara şi e foarte mândru că la el în sat sunt continuate tradiţiile şi că el e prezent acolo, unde şi bunicul a mâncat şi a băut şi a admirat magnifica cultură germană.
Culmea este că printre vârstnici întâlneşti şi tinerei, care şi ei cântă la flaut, dar au şi decoraţii, de care aş fi foarte interesat să aflu cum le-au fost atribuite… probabil la vânat bondari şi mierle.

Printre ţările europene, civilizate cică, cu cele mai frumoase tradiţii însă se numără Danemarca şi Norvegia.
În Norvegia avem vânătoarea de foci. Pentru toţi turiştii interesaţi, sezonul începe undeva în ianuarie şi se închide în septembrie, în fiecare an. Ţara rămâne, alături de Canada, Rusia, Groenlanda şi Namibia, printre ultimele state care nu a renunţat la comercializarea pielii de focă şi implicit a vânării lor. Majoritatea statelor lumii însă nu interzic importul de produse din piele de focă. Norvegia este şi singura ţară care permite, din 2005, vânatul focilor ca activitate turistică.

Prin excelenţă, Insulele Faeroe şi, implicit, Danemarca rămân ţările europene cu cele mai frumoase şi artistice tradiţii: vânatul delfinior şi al balenelor.

Chiar dacă nu sunt un înfocat ecologist şi apărător al drepturilor animalelor, nu cred că există om educat şi civilizat care să rămână nesensibilizat la aceste imagini. Tradiţia spune că treci de adoleşcenţă şi intrii în rândul bărbaţilor abia după ce participi la acest măcel care, din fericire, nu are însă loc an de an. Citisem acum o vreme despre faptul că aceşti delfini înmagazinează în carnea şi grăsimea lor o cantitate mare de substanţe radioactive, care, prin consum, duce la degenerarea celulelor de toate tipurile, deci şi a materiei cenuşii… aşa că probabil peste vreo zece ani, generaţia care va urma tradiţiile va fi mult mai numeroasă şi mai sadică.
O tradiţie de gen există şi în Banat, mai precis la Brestovăţ, prin Dealurile Lipovei, unde, în urmă cu ani buni îmi petrecusem timpul verii şi beam ţuică în prunişte, porumb sau la crâşmă. Însă tradiţia cumulează o cu totul altă poveste, dificultate şi utilitate.
Este adevărat că e plin de mistreţi prin zonă care, printre alte activităţi dăunătoare, noaptea, se înfruptă din porumbul, lubeniţa şi alte culturi, pe care ţăranul cu greu le-a sădit şi îngrijit.
Faţă de gonitul şi ucisul în masă al delfinilor în Danemarca, prin ţinutul Brestovăţului trebuie să mergi noaptea în câmp, singur, şi să te întorci dimineaţa cu un mistreţ matur ucis ca să fi considerat bărbat în sat. Iar asta nu cu flinta ci cu un simplu cuţit şi nelipsita porţie de ţuică în prealabil. Se pot folosi şi elemente de anturaj natural: şanţuri şi valuri de pământ, suliţe din lemn, etc. Aşa se arată pe acolo că eşti în stare să-ţi aperi avuţiile, munca, iar la fel vei fi în stare să-ţi aperi şi viitoarea familie la nevoie. Iar chiar dacă sunt extremi de puţini care se încumetă singuri să plece noaptea în câmp, măcar nu se fac batalioane de execuţie a mistreţilor.
Bravo băi danezilor, islandezilor şi norvegienilor! Ne-aţi întrecut, pe noi romănii, la câteva capitole autopenibilizante© la care încă n-am aderat, sau n-am putut din diverse motive: vânătoarea de foci în scop turistic şi măcelăritul faunei marine în cantităţi industriale. Să nu mai vorbesc de nemţi, la nasul cărora, mânjit de muştar şi spumă, nici nu vă mai ridicaţi.

După aproximativ două luni de când am aflat că la teatrul de pe aici de prin localitate se va juca “The cat on the hot tin roof”, am aşteptat evenimentul cu sufletul la gură, iar ieri a venit în sfârşit momentul să o car pe Alina prima dată în viaţa noastră comună la o reprezentaţie teatrală.
Trebuie să recunosc că a fost cea mai bună piesă la care am asistat vreodată, în care actorii au jucat formidabil, s-au consumat în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce a anulat automat şi impresia bună pe care o aveam despre actorii noştri de teatru din Timişoara, dealtfel poate cei mai buni din ţară.
Însă, mult mai interesant, am avut din nou parte de o rundă de aspecte meschine din viaţa şi nivelul de cultură al individului german.

Dacă aveţi fantezie, imaginaţi-vă următoarele: o sală, jalnică dealtfel, umplută aproape până la refuz de circa douăsutecincizeci de persoane, toţi unul şi unul, adică moşi şi babe, care de cum au intrat în sală parcă abia aşteptau să se termine spectacolul şi să se care acasă să-şi continue viaţa plictisită de pensionari frustraţi şi oligofreni. Cu noi doi împreună nu ştiu dacă aţi fi numărat şapte, opt persoane sub şaizeci de ani şi am avut noroc că am stat departe de ei, fără să vrem însă, dar n-am înţeles dobitociile de pe bilete. Nu ştiu de unde s-au adunat atâţia dar concluzia pe care am tras-o imediat, mai ales după metrii cubi de aburi de parfum ieftin sătesc pe care l-am inspirat pe foaier, dinacela pe care îl ştiţi şi voi prea bine, a fost că acestor babalâci plictisiţi, teatrul a devenit un podium unde îşi prezintă hainele proaspăt scoase de la naftalină şi bârfesc evenimentele ce s-au consumat timp de o săptămână de când nu s-au mai văzut între ei. Pe lângă costumele strâmte ale moşilor şi machiajul excesiv şi penibil, chiar vulgar, al damelor mai lipsea bourbon-ul, ţigaretele, paharnicii şi muzica de cameră ca totul să semene a o adunătură de parveniţi, de proaspăt îmbogăţiţi, fără titulatură sau rang, a perioadei interbelice europene, pe care personal doar din romanele vremurilor mi-aş putea-o imagina, şi care s-au adunat ca lumea să-i vadă că ei merg la teatru, că merg să se culturalizeze.
Iar ca tacâmul să fie complet, am zărit, prin majoritatea spectatorilor care se foiau mereu din cauza mâncărimilor cauzate de hemoroizi, vreo doi, trei care aţipiseră şi luau coate repetate de la companioane. Din păcate mi-au lipsit tubul de carioca şi bobiţele de hârtie.
Sentimentul că aceşti oameni consideră mersul la teatru ca pe un gest burghez, în toată complexitatea lui, s-a accentuat în momentul în care m-am simţit forţat să nu râd la unele scene şi situaţii extrem de distractive ale piesei, iar asta pentru că nimeni altcineva în sală nu râdea. Deci, ori ei nu au înţeles mesajul (ceea ce datorită prostiei şi limitării desăvârşite ale neamţului ar fi complet plauzibil), ori eu nu am înţeles probabil faza, sau am înţeles-o diferit, sau poate greşit din punct de vedere lingvistic, ceea ce ar fi posibil, nu am să neg, ori aceşti oameni sunt atât de profund închistaţi în mândria lor că nu îşi permit gestul obşcen de a scăpa un râset mai ales dacă în jurul lor se află atâta cremă socială. Nu am să mai pomenesc de crasa lipsă de respect a tuturora, când, la final, nu s-au obosit nici măcar să se ridice şi să aplaude prestaţia excelentă, după părerea mea, pe care au avut-o actorii. Bătrâneţea trebuie respectată până la urma urmei, sub orice condiţii, nu? M-am ridicat eu şi am aplaudat ca boul, singur, din picioare, sfidând privirile acide pe care le-am atras în acel moment. Dar m-a durut undeva.
Mă bucur însă că nouă, la final, nu ne-a fost indiferent la ceea ce asistasem, am dezbătut toată seara subiectul, iar extinşii sextagenari probabil că deja de la ieşire se gândeau dacă mănâncă somon sau poate pulpiţe cu fistic în seara aceea, că mâine trebuie să-şi sune copiii sau că au de reînnoit abonamentul la Focus.

Ca să atragi clientela îţi dichiseşti cât mai frumos vitrina… fie roccoco, fie prin elemente fine, linii şi forme geometrice, culoare; cele mai spectaculoase aranjamente însă rezultă prin combinarea obiectelor nefolositoare, magneţii de praf de prin casă şi fantezia ieşită din comun a unora. Şi asta în centrul oraşului, nu, aşa, la periferie…

Am mai adăugat, duminică, un nou punctuleţ de pe harta Germaniei la fondul orăşenesc vizitat. Cu toate că ne-am obişnuit deja cu denumirile improprii pe care le dau nemţii la diferitele conace, adică de castel, ne-am bucurat până la urmă de plimbarea de vreo trei kilometri pe care am făcut-o prin ditamai parcul – rezervaţie naturală care uneşte în momentul de faţă cele două orăşele, Rheda şi Wiedenbrück. Ne-am tot mirat cum de au ieşit ambele orăşele aşa de neşifonate din bombardamente…

Trebuie să rectific; se pare că Schloss Rheda a fost până la urmă construit ca şi castel, cetate… din păcate pricipiile arhitecturale ale unui castel nu sunt păstrate, nefiind închis pe toate cele patru laturi… probabil că a murit prematur Widukind von Rheda şi nu a mai apucat. Denumirea pe care i-aş atribui-o ar fi de reşedinţă fortificată sau Burganlage.

Am primit adineauri o scrisoare îmbucurătoare. Vă sfătuiesc să nu fiţi la fel de naivi ca mine şi să băgaţi botul la diferite ‘premii’ pe care le-aţi câştigat, sau cel puţin nu vă daţi contul bancar la necunoscuţi care vă momesc cu diferite dulciuri.
Totul a început la sfârşitul lui iulie când, în urma participării la o tombolă pentru un Mini Cooper, am fost sunat de un piţiponc de la PVZ (Pressevertriebszentrale für Abonnemente GmbH) că am câştigat două numere gratuite ale revistei Focus şi, la alegere, fie două cecuri a câte o sută de Euro fiecare ca reducere la o excursie unde vreau eu, fie 2 sau 3 nopţi (în funcţie de stele) de cazare la un hotel la alegere din peste 1500 din lume. Foarte frumos până aici. Totul urma să mi se livreze prin poştă. Însă, cu toate că se ştia adresa mea, aveau nevoie de o confirmare a identităţii mele prin contul bancar. Absurd. Dar extaziat fiind, după ceva secunde de ezitare, am cedat, că oricum totul urma să vină prin poştă şi nu se va interprinde nimic fără acordul meu.
Apoi, peste vreo două zile, un nou telefon, în care trebuia din nou să confirm numele, adresa şi contul bancar, ca nu cumva scrisoarea să ajungă în altă parte.
Săptămâna următoare mi-a ajuns şi primul număr al revistei sus menţionate. Apoi următorul număr. Într-un târziu şi minunata scrisoare în care trebuia să bifez fie pentru cecuri, fie pentru cazare, iar la semnare, că sunt de acord să mă abonez la revistă pe timp de un an, cu o reducere excepţională, şi să împuternicesc firma respectivă să îmi traga contravaloare abonamentului din contul comunicat în prealabil. Am primit şi un plic cu plata la destinatar, trebuia doar să-mi trimit semnătura. În plus, ca binefacere, redacţia revistei îmi spune că renunţă la o parte din venituri şi donează banii unei comunităţi catolice din Tanzania (am primit şi o scrisoare de mulţumire din partea reverendului, scrisă frumos, pe hârtie cerată). Atunci mi-a picat fisa că defapt s-ar putea ca abonamentul să se fi făcut deja, de îmi mulţumeşte popa pentru donaţie. Dar nu eram sigur, şi am aşteptat, nu am semnat nimic, nu m-au mai interesat cecurile din moment ce era totul o măgărie şi îmi verificam contul zilnic să văd dacă mi se trag bani sau nu. Chiar dacă piţiponcul vorbise o germană mai pocită ca a mea, nu reţinusem ca respectiva convorbire să fi fost înregistrată, că altfel, dacă mi s-ar fi adus acest lucru la cunoştinţă, şi eu aş fi acceptat înregistrarea, ar fi fost mai nasol. Revistele curgeau acum săptămânal.
Am plecat apoi în vacanţă în România. La două zile cum am ajuns în Timişoara, am montat laptop-ul cu scopul precis de a-mi verifica contul. Şi voilà! Mi-au supt 40€ pentru primele 4 luni de abonament de Focus.
Întors după trei săptămâni acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă şi să rechem banii viraţi, frudulos până la urma urmei, de la firma căpuşă. Am renunţat la a face scandal la bancă pentru că nici ei nu aveau nici o bază pe care să fi făcut tranzacţia, dar mi-am promis că dacă se mai întămplă, am să mă răzbun. Pe urmă am scris frumos un mail la redacţia revistei Focus şi un mail la firma fantomă în care m-am explicat că nu mi-am dat acordul pentru abonament, hârtia lor este la mine, nesemnată, că am tras banii înapoi şi că cer sistarea imediată a abonamentului.
Răspuns prin poştă am primit doar de la bişniţari: abonamentul nu se poate sista decât începând cu august 2009 iar banii nu se pot returna, conform nu ştiu cărei legi, deoarece comanda nu depăşeşte 200€. Am mai scris încă odată acelaşi lucru. Din nou răspuns, toate foarte prompte dealtfel, că sunt obligat la plata abonamentului, contul pe care i le-am trimis nu e valabil sau nu există (banii i-am rechemat însă eu), plus încă 10€ cheltuieli de firmă. Le-am scris, din nou, acelaşi lucru, plus că doresc o copie a contractului pe care îl am cu ei. Atunci am primit o scrisoare cu iz de ameninţare: datorită faptlui că acordul meu iniţial a fost unul telefonic, nu au ce contract să-mi prezinte, totul e conform nu ştiu cărei legi, iar abonamentul nu se poate sista… aşa că m-am pus pe citit legi şi binenţeles că am găsit un alt paragraf al aceleaşi legi în care prestatorul de servicii la distanţă este obligat, la cererea consumatorului, să facă dovada contractului, a conţinutului acestuia şi a condiţiilor de prestare a acestor servicii. Le-am scris cu tupeu, fără să uit să menţionez că cer sistarea imediată a abonamentului pe care nu mi-l-am dorit niciodată. După circa o săptămâna, deci azi, primesc următorul răspuns:

Abonamentul a fost sistat, dacă mai vin reviste, să le consider publicitate, toate avertizările primite sau care le-aş mai putea primi sunt nule iar dacă am efectuat plata, să rechem banii în cont. Revistele pe care le-am primit până în prezent le pot păstra.
Eu am păstrat în schimb toate revistele, toate scrisorile lor şi toate mail-urile şi am să le păstrez în continuare pentru că cine ştie de ce surprize o să mai am parte.
Mă bucur că am insistat, chiar fără să ameninţ sau să consult protecţia consumatorului. În schimb mă gândesc la oamenii mai ocupaţi ca mine, la cei cu duhul slab sau la bătrâneii prăpădiţi care poate pun botul la prostiile idioţilor ăştia şi îşi zic că ce contează acum cei 40€ pe patru luni. Iar asemenea măgării sunt pretutindeni, mai ales la asemenea intermediari al editurilor şi a firmelor de telefonie, care primesc bonusuri de la marii provider-i pentru un număr minim de X abonamente încheiate pe lună. Am şi intrat pe site-ul Focus unde a fost o ofertă de abonament pe un an la care primeai în prealabil opt numere gratis. Sunt convins că această ofertă a fost intermediată.
Apropos, acum trei zile mi-am verificat IP-ul şi am constatat că e alocat de Arcor şi nu de Vodafone la care suntem abonaţi… Lupta continuă!