Am depus zilele trecute declaraţiile de deducere a impozitelor plătite anul trecut, ceea ce pentru noi, proaspăt aterizaţi în Germania, nu reprezintă o obligaţiune decât abia peste trei ani. Iar cum normal că doream sa profităm de şmecheria asta, un lucru extrem de bun dealtfel, treaba ne păruse destul de complicată la prima vedere. Dar şi este pentru cei ce nu se pricep la şmenuri freidorfiene.
Singura mână deget de ajutor care ne-a fost dat de la Finanţe, era sub forma a vreo zece pagini de texte filosofice şi abrevieri science-fiction la care te uitai ca boul la poarta nouă. Lucru de aşteptat din moment ce Statul dă şi nu ia. E totuşi bine că am ştiut că se depune aşa ceva şi există şansa chiar să primeşti înapoi toţi marafeţii solicitaţi.
Nemţălăii de rând, care, după cum am mai spus, se certă cu casieriţele şi pentru doi cenţi, pentru a beneficia de suma de bani cuvenită de la Stat, îşi angajează contabili care le dau sfaturi tot anul, iar în fiecare lună le parchează şi o sumă frumuşică în cont. O afacere falimetară până la urmă, deoarece contabilul ajunge să sugă mai mult decât chiar banii pe care ar trebui să-i primescă el înapoi prin serviciul pe care îi este oferit.
Fiind, să zic, căzuţi din plopi, habar nu aveam de procedeele acestea, plus că aflasem că fiind proaspăţi mutaţi pe aceste meleaguri străine, puteam trece şi aceste cheltuieli conexe ca expensii financiare deductibile. Pe lângă altele binenţeles, cum ar fi trei neoane şi trei starter-e pe care le-am schimbat în casă, taxa de intermediere a locuiţei în care vieţuim în prezent, cărţile de psihiatrie ale Alinei, traduceri, copii şi echivalări, etc. Dar pe formulare, ţeapă. Nici o rubrică la care să le trec.
M-am hotărât să îmi comand un program ajutător de pe Inernet, cu toate că iniţial eram sceptic în privinţa compatibilităţii lui cu cerinţele de la Finanţe, a legitimităţii lui şi, în ciuda descrierii pompoase cum că ţi-ar pune programul zeci de întrebări numai să-ţi facă declaraţia cât mai completă, nu credeam că am să ajung să mă încred în el. Preţul, aproape 40€, deci cam cu cât ne-ar jecmănii un contabil pe lună.
Şi iată că nu am procedat deloc incorect. Programul este certificat şi recunoscut. Declaraţia mi-a printat-o pe formularele tipizate, iar toate celălalte cheltuieli sub forma unor cereri/declaraţii separate, inclusiv un total al sumei solicitate, lucru de care habar nu avusesem. Soft-ul este destul de simplu, dar, pentru că nu eram obişnuiţi cu toţi termenii lor academici, ne-a luat cam o zi întreagă să ajungem la final. Şi am trecut tot în el, de la drumul parcurs la/de la servici până la factura de hotel pe care am păstrat-o de când am ajuns în Gütersloh. Păcat de biletele de avion pe care le-am eschivat, care ar mai fi rotunjit suma şi aşa destul de umflată la care am ajuns.
Acum aşteptăm răspunsul lor. Nu am fost obligaţi să trimitem absolut nici o factură, se pare că merge cam totul pe verificările lor, dar îşi rezervă dreptul de a cere dovezi în viitorul apropiat. Deci probabil va mai trebui să ţin toate chitanţele acelea o vreme. Şi nici nu ne aşteptăm să primim totul înapoi, dar aşa, de un concediu, poate tot ne iasă.

Nu am să mă întreb de ce în societatea şi politicul românesc acest lucru n-ar fi posibil la fel ca în toate ţările civilizate. Ştiu că este pierdere de timp, iar chiar dacă oportunităţi şi mici ferestre de a primi bani de la Stat există, căile de a ajunge acolo sunt întortocheate şi majoritatea o lasă baltă încă de la început din cauza aşa numitelor clauze la diferitele legi. O dată că Statul român nu are timp de asemenea tâmpenii gen drepturi ale cetăţenilor, scopul lui este să impoziteze şi să taxeze cât mai mult, şi nici nu are banii pentru termopanele ţărănimii şi plasmele de 50” a nenumăratelor cabinete medicale. Pe urmă sunt ferm convins că două treimi ar depune declaraţii false şi/sau falsificate, piperate inevitabil cu infantilităţi de gen ciorapi groşi pentru termoizolaţie, iar evident că Statul nu are posibilitatea de a le verifica, aşa că mai bine nu se oboseşte.
Acum, cu ocazia vacanţei în Ruminski, voi fi curios să aflu cât bănet ar trebui, teoretic, să solicite spre exemplu tată-miu de la respectabilul peşte gras prostituat de Stat Rromân. Socares.

Lipsesc cu o crasă nesimţire din eter de aproximativ două luni. Nu m-am pensionat şi nici nu m-a supt pământul, am fost doar marcat de o profundă stare de lene în ultima perioadă şi m-am ocupat de unele hobby-uri de-ale mele; cu toate acestea, blog-ul şi-a continuat existenţa înregistrând 97 de spam-uri pline de citate din eu ştiu ce versuri şi proză pe care le-am exterminat la pachet; scuzele de rigoare dacă s-au infiltrat şi ceva comment-uri de-ale voastre, dar n-am avut chef să le verific.

Deci, cum am început, vă sunt dator să mă explic ce am mai învârtit pe aici, prin ţara asta minunată, şi am să încep a nara despre noul meu locuşor de muncă.

Din februarie mi s-a propus să continui cu proiectul pentru Miele Moscova, însă nu la firma de arhitectură la care activasem aproape un an, ci direct prin departamentul de construcţii al firmei de electrocasnice. Tipul de activitate – freelancing. Iar pentru că în Germania şi freelancing-ul implică o bază contractuală, am dat cu semnătura pentru două luni á 80 de ore de munci. Plata, destul de bunicică – 12,55 €/oră, doar că angajatorul nu îmi plăteşte asigurarea medicală pe care, prin urmare, sunt obligat să mi-o achit din propriul buzunar. Implicit rezultă vreo doisprezece ore de munci gratis. Flawless.

Activitatea am început-o printr-un mod inedit; ia de-aici juma’ de metru de dosare cu materiale de construcţie, ţevi, segmenţi, tablă pentru placarea faţadei, guri de ventilaţie, uşi si ferestre termorezistente şi trece-le pe planurile de arhitectură având grijă ca tot ceea ce desenezi să poată fi întrezărit printre restul de o sută şi de layer-e deja existente. Iritant, ca şi cum te-ai duce să faci karate şi te ia Sensei la trânte din prima în faţa tuturor cursanţilor. Mai completez cu faptul că toate aceste dosare sunt copii destul de prost făcute si mai toate cu scris chirilic… noroc că şi stimaţii rusnaci au cifrele, dimensiunile deci, trecute ca la toţi muritorii de rând (exclud de aici inch-ii reatardaţilor de englezi şi americani).

Iniţial rămăsesem cu buza umflată, după ce două săptămâni am petrecut cu tablele şi profilele lor, încercând să le împart cât mai estetic şi fără pierderi mari de material pe faţade. Sperasem ca treaba să meargă mai repede şi, speriat de potul de materiale, avusesem o discuţie sinceră cu boss-ul şi-i explicasem că s-ar putea să îmi trebuiască ore suplimentare. Iar cum orele suplimentare în relaţia contractuală se plătesc, teoretic, am negociat şi această problemă, fără să-mi supăr superiorul, spre mirarea mea.
Alarmă falsă însă. Iată-mă după o lună şi jumătate aproape pe terminate şi făcând ore suplimentare doar pentru a-mi scoate două zile libere la sfârşitul lui martie pentru a o întinde spre Ruminski.

Alta este însă problema. Unu; nu am acces la Internet, defapt nimeni din birou nu are, lucru care evident pute a stricat. Doi; în cazul în care aş avea întrebări pentru rusnaci, şi am avut şi am destule, trebuie să-i contactez prin mail iar ei să-mi răspundă cât de repede posibil. Lucru care evident nu se întâmplă aşa repede cum ar trebui. Aşa îmi futus stricasem zile întregi de lucru, aşteptând mail. Acum le scriu înainte să plec si citesc răspunsurile a doua zi. Trei; jumătate de birou e permanent gol, inclusiv trei cluster-e de mese din jurul meu şi celălalte trei locuri din cluster-ul meu. Singura urmă de socializare tipic nemţească, deci glume tâmpite, certuri ‘prieteneşti’, reproşuri şi scurte icnete orgasmice atunci când funcţionează intranet-ul, se regăseşte în colţul de birou opus mie. Nu că mi-aş dori să iau parte la acele discuţii infantile, dar uneori simt nevoia să cer şi altuia părerea despre, să zicem, vremea de afară. Patru; în principiu şeful, singurul căruia îi dau raportul, este o persoană simpatică. Apucăturile rurale însă nu şi le poate ascunde, iar ca exemplu imaginaţivă boss-ul cu un teanc de foi sub un umăr, în altul taşca, şi trăgând un şut unui scaun pe role, aflat la vreo cinci metri depărtare, care ar trebui teoretic să parcheze lângă voi, dar datorită coordonării proaste ochi-picior şi deplasare alineară a rolelor, scaunul vi se înfige în coaste, birou sau veioză. Plus senzaţia de mirare profundă de fiecare dată când se repetă gestul.

Lăsând nemulţumirile deoparte, lucrul cel mai fain pe care îl fac în momentul de faţă este să particip la videoconferinţe cu rusnacii. Iar lucrul fain e că rusnacii se chinuie să bolborisească pe germană, moment în care jumătate din cei prezenţi se ridică de la masă să-şi ia cică o cafeluţă, ca pe drum să pufnească în râs. Rostul prezenţei mele pe acolo însă nu îl prea înţeleg, probabil în caz de neînţelegeri majore ar trebui să dau raport detaliat, iar cum discuţiile deviază la chestiuni personale sau de natură să nu mă privească, mă bucur să trec în orar şi videoconferinţele la care am participat ca ore de muncă.
În altă ordine de idei, nu pot să mă laud cu lucruri nemaipomenite şi nici cu faptul că lucrez la ceva ceea ce îmi face plăcere într-un mod deosebit, chit că ţin la proiectul ăsta foarte mult. Dar, per ansamblu, sunt încântat că am de muncă încă o perioadă de timp, după care se anunţă vreo trei luni de secetă, probabil, şi zvâcniri asidue de cercetare în privinţa începerii continuării studilor superioare, direcţie din care nici până în momentul de faţă nu am primit o programare pentru discuţiile pe care ar trebui să le am cu cei responsabili. Dar am să iau măsuri.

Mai revin în curând cu retrospective.

P.S.: şi mulţumiri publice lui Dookie pentru pimp-up-ul paginii; dacă aveţi Explorer, care prin definiţie suge, înseamnă că vi se afişează banner-ele fără transparenţă, deci e vina voastră nu a lui. Apropos, Dookie e MCTS dacă nu aţi ştiut, îl laud şi îl felicit în acelaşi timp pe această cale.

După cum se prea bine obişnuieşte, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, magazinele îşi reamenajează vitrinele. Aşa am constatat şi în cazul unui mai vechi candidat extrem de potent din punct de vedere artistic: croitorul din centrul orăşelului.

Mă bucur că au dispărut Scolopacidae-le alea, sau prepeliţele, ce or fi fost, dar a apărut sora lui Chuckie care presupun că le-a consumat la masa de Crăciun.

De această dată vă las pe voi să descrieţi articolele expuse, fantezia mea păleşte în aceste momente. Deasemenea, season greetings and a happy New Year 2009!

Acum două săptămâni am făcut o scurtă vacanţă de trei zile în Freie Hansestadt Bremen. Revin cu nişte poze după o perioadă de lipsă din eter datorată imensului volum de lucru prestat la servici după o lună de frecat menta. Voi încerca să dau scurte istorisiri aflate iniţial sau ulterior.

Primăria veche din Marktplatz, ridicată între 1405-1410 în stil gotic, apoi faţada ei, în stil renaşcentist, două secole mai târziu. În fundal, o catedrală frumoasă de secol XII, St. Petri. Din nefericire am ratat ocazia de a vizita Bleichkeller-ul ei, un subsol secret unde se desfăşurau procese alchimice de obţinere a aurului din plumb.

Stadtwaage, în stil renaşcentist flamand, unde se cântăreau bunurile pentru a li se stabili cota de taxare. Clădirile de gen erau foarte răspândite până prin secolul al XIX-lea, până la introducerea standardelor internaţionale de greutate. ‘Wagen un Winnen’.

Böttcherstrasse, o fostă străduţă a fabricanţilor de butoaie din timpuri medievale, transformată după primul război mondial de către magnatul Ludwig Roselius într-un mix de stil gotic şi Art Nouveau prin artiştii pe care îi plătea, considerată o blasfemie obşcenă în vremuri hitleriste, acum cea mai vizitată atracţie a Bremenului. La dreapta, De Schnoor, sau vechiul sat pescăresc din secolele XV-XVIII, care, spre deosebire de cele încă locuite din Bruges, aici sunt gazde ale magazinaşelor pline de căcăţele kitsch-oase exorbitant de scumpe.
Fericit am fost mai ales că tot centrul istoric era plin de lume adunată la nişte cocioabe ridicate pentru Weihnachtsfest, cu tâmpenii tipic nemţeşti şi vin fiert, brăduţi şi ghirlande, postate strategic, ca nu cumva să prind şi eu vreo poză mai bună.
Adiacent, mai erau felurite statui, fiecare cu semnificaţia lor aparte, plus Bremer Stadtmusikanten; v-aş mai recomanda Bremer Kunsthalle, clădirea Tribunalului, Bürgerpark, Martinikirche, AWD Arena, gara veche şi Science Centre Bremen, cu menţiunea să vă informaţi în prealabil de expoziţia în curs, nu să trageţi o ţeapă usturător de scumpă şi să asistaţi la geneza globului pământesc, a Universului şi a dezvoltării fetusului uman, toate narate pentru prichindei de clasa a III-a.

Acum, per total, am vizitate oraşele Bruxelles, Bruges şi Bremen din fosta Ligă Hanseatică. Urmează cât de curând posibil, Hamburg. Poate de Revelion, mai vedem.

Am citit de câteva săptămâni încoace o interesantă carte despre cel de-al doilea război mondial, o colecţie de articole, prezentate anterior în diferite ziare şi reviste, care tratează diferite momente şi diferite aspecte ale conflagraţiei, de la cucerirea Franţei, Rezistenţa din Polonia până la diverse evenimente puctuale.
Nu contest, este o lectură care îmi place şi este şi un bun motiv de a-mi cultiva vocabularul. Frapant însă este modul de abordare al problemei, subiectivismul temelor, dezvoltat chiar de mai mulţi autori. Pe scurt, ca introducere, este prezentată gravitatea faptelor comise, victimele şi repercursiunile pe care şi-le-a tras bătrâna Germanie. Apoi, tematica este repetat absorbită de măreţia faptelor, modul inedit prin care s-au consumat, fanaticismul soldatului german şi deciziile fenomenale care au fost luate de-a lungul războiului, atât pe plan militar, politic, social cât şi urmările lor pe plan mondial în dezvoltarea tehnologiei, pe plan socio-cultural, politico-doctrinar şi educativ-psihologic.  Hitler este, chiar dacă profund contestat, animatorul întregului mecanism  postbelic. Iar din prisma acestui fapt un indirect salvator al lumii.
Chiar dacă a fost un om bolnav, capabil doar să manipuleze masele de oameni,  rupţi de foame în acea perioadă în care s-a făcut remarcat, este în continuare  perceput ca un continuator al ideologiei poporului german, ideologie care datează de la înfiinţarea Imperiului Romano-German sub conducerea lui Otto cel Mare în secolul X, apoi continuată de conducătorii pruşi în secolul XIV. Tematica ideologiei este simplă: rasa pură, Lebensraum-ul, poporul german, trecutul lui glorios. Restul nu contează.
Încetul cu încetul structura şi şirul istorisirilor tind să te absoarbă, pasionat de istorie de orice fel fiind, şi rişti să fi acaparat în totalitate de un profund respect, chiar compasiune, faţă de evenimentele prin care trecuse acest ‘al treilea Reich’ şi de suferinţele imediat ulterioare conflagraţiei, de la suiciduri în masă ale devotaţilor Führer-ului până la înrobirea totală a poporului şi teritoriului german.
Este greşit să crezi aşa. De fapt aceasta este problema mea: de ce este în aşa fel structurată cartea, de ce, aceşti zeci de autori, narează evenimentele în deplin acord, chiar dacă mascat, faţă de majoritatea ororilor comise de îndoctrinaţii nazişti? Pentru că dacă te detaşezi de lectură şi analizezi cele prezentate, aceasta este singura concluzie la care poţi ajunge.
Pot număra două capitole; unul în care e abordată tema Holocaustului, şi unul, similar, legat de crimele împotriva ruşilor din perioada ‘roz’ a campaniei din Est, în care modul de acţiune a forţelor de ocupare este pus la zid. În rest se ajunge chiar şi la martirizarea bolnavilor, surzilor şi psihoticilor care, spre finele războiului, au ajuns să completeze efectivele germane din lipsă de personal militar. Nu am să omit nici repetatele acuze aduse la bombardările ‘nejustificate’ ale unor oraşe, istorice sau nu, de către Aliaţi.
Pentru că mă roade această problemă, am să încerc să-mi răspund la aceste întrebări prin prisma propriilor cunoştinţe şi experienţe trăite, analizând în paralel comportamentul germanului aşa cum îl văd şi întâlnesc pe stradă, la bar sau la birou.

“Educaţia nu este ceea ce ţi-ai îndesat în memorie, şi nici câte diferite lucruri ştii. Este doar capacitatea de a face diferenţa dintre ceea ce cunoşti de ceea ce nu.” Anatole France

Am să încep prin a răspunde la întrebarea de ce cartea citită e astfel structurată şi de ce ascunde în ea această notă părtinitoare, iar aici am să mă risc şi am să susţin chiar psihologia indusă.
Când doreşti să câştigi simpatia unei întregi naţiuni şi să o formezi ca pe un tot, sudat, şi urmează să o scoţi de pe o linie existenţială de plutire sau chiar descendentă, îi povesteşti de ce au făcut în trecut bătrânii naţiunii.
În cazul de faţă Führer-ul este ieşit din calcule deoarece este perceput în ansamblu ca un personaj negativ. Rămâne poporul german, soldatul german, generalii cu manevrele şi deciziile lor îndrăzneţe, forţa grupului unit, istoria glorioasă şi imaginea mamei cu doi copii pe front care munceşte într-o fabrică de armament. De fapt o imagine care înglobează o întreagă ideologie, cireaşa de pe tortul socialismului. Aşa făcuse şi Hitler; inserase în discursurile sale citate din Marx, vorbea de Kaiser Wilhelm II, ordonase tipărirea a milioane de exemplare din Fraţii Grim, Epopeea Niebelungilor, a promovat muzica lui Brahms şi a lui Wagner. Toate cu un singur scop: să însufleţească în germanul de rând identitatea lui naţională, să fie conştient de trecutul măreţ al naţiunii, să-l contopească în sistemul de valori comune ale acestei naţiuni.

Neamţul în prezent e limitat, însă mândru. Se complace în propria-i prostie şi se târguieşte şi pentru doi cenţi cu vânzătoarea de la brutărie de la care totuşi aşteaptă să fie mereu zâmbitoare şi drăguţă cu el. Citeşte Focus şi se uită la televizor, în special la tâmpenii cum sunt cele din România, doar că aici, din păcate, există şi alternative. Bea bere cu extract de portocale sau cu aromă de vodcă, pentru că e bună. Atunci, ce e mai bun de făcut decât, dacă pune din greşeală mâna pe o carte de gen şi nu numai, să-i impui cu forţa măreţia faptelor trecute, spiritul războinic şi să-i amplifici mândria personală, patriotismul şi aspiraţiile naţionale de odinioară? Au nevoie de exemple. Nu e de mirare că se poartă ca despoţii cu străinii, dau cu biciul şi se uită unul la altul de parcă ar scoate imediat cuţitul. Este însă şi o metodă democtarică de conservare a valorilor personale respectiv naţionale, recunosc, însă dusă cu absurditate la extrem şi totuşi promovată din cele mai înalte cercuri politice. În plus, puţini au o capacitate de discernere a binelui de rău, nu numai istoric, ci şi general, iar asta datorită educaţiei improprii pe care au primit-o, a sistemului de valori în care au fost crescuţi.

“Istoria unei aspiraţii, şi experienţa individuală a fiecăruia, sunt bine întreţinute de premisa că un adevăr nu este greu de ucis iar că o minciună spusă bine e nemuritoare.” Mark Twain

Din istorie se învaţă. Sau, mai precis, este impus un sistem care să împiedice repetarea istoriei, în cazul de faţă, putrede. Şi mă întreb ce altă istorie decât cea a perioadei împaraţilor războinici romano-germani şi a celor două războaie mondiale să înveţe copiii la şcoală? Pe urmă, cine să te schimbe, sau cum să te schimbi în şaizeci de ani când naţia ta de alemani, saxoni, franci şi turingi hăituiau Europa deja de acum trei milenii?
Ca individ, neamţul este pregătit să-şi asume repetarea evenimentelor trecute. De fapt, ceea ce şi urmăresc să intonez, germanului nu i se repetă că ceea ce a fost e bine sau e rău. I se dau doar exemple pe care el, prin prisma conştiinţei proprii, care doar prin educaţia primitivă mai sus menţionată şi-a însuşit-o, le consideră demne de urmat. Cartea te face să solidarizezi cu spiritul celui de-al treilea Reich, te face să îi respecţi pe toţi amfitrionii evenimentelor, te face să închizi ochiul la ororile care s-au consumat, să negi greşeala, să te simţi şi mai mândru de tine decât eşti. “Doar era război, ce vroiaţi să facem?”. Mai puţin şi era şi eu să fiu convins.
Sistemul de stat însă, împarţirea pe Land-uri, republică federal-parlamentară, nu permite din fericire, constat eu, să aflueze un nou lider. Un nou lider, poate chiar un nou pictor de cărţi poştale, căruia, dacă voinţa nu i-ar lipsi, ar reuşi cu uşurinţă să atragă în jurul său aceste individualităţi fanatice ambulante înâlnite la fiecare colţ de stradă, gata gata să explodeze de încredere, să ia o armă în mână şi să înceapă ceea ce au început strămoşii lui de trei ori până acum. Probabil nu aşa barbar ca în rândurile trecute, dar încet, cu laţul şi capcana de urs. Din istorie, totuşi, se mai şi învaţă.

“Dacă trebuie să răneşti pe cineva, atunci fă-o atât de grav încât să nu-ţi mai fie teamă de dorita lui răzbunare.” Niccolo Machiavelli

La fel cum Rusia nu a renunţat şi nu va renunţa niciodată la teritoriile tangente Mării Negre, aşa nu va renunţa, din mândrie şi infatuare, nici Germania la Alsacia-Lorena, Moravia, Bohemia şi Silesia. Şi spun mândrie şi infatuare pentru că nici una dintre aceste ţinuturi nu au aparţinut niciodată de fapt sau de drept Germaniei pe care o cunoaşte istoria modernă. De Rusia nu mă leg.
Alsacia, la fel ca celălalte foste provincii germanice au fost sortite împărţirii de către domnii vremurilor, ca tribut sau daruri de tot felul, prin secolele IX-XII, ea fiind singurul ţinut căruia francezii ‘i-au făcut felul’ în secolul XVII-lea şi l-au anexat Franţei moderne. Iar neamţului nu poţi să-i iei, că se supără, dar nici să-i dai, că apoi tot mai mult vrea.
Într-un studiu cu care m-am familiarizat în curând arată că 72% din germani ştiu că Alsacia e în Germania, deci şi Strassbourg-ul. Poate află de la vreun Führer peste câţiva ani că a fost invadată de şoviniştii francezi, plus detalii picante, şi avem scânteia necesară unei noi deflagraţii… Un scenariu, raportat la liderul teoretic imposibil de avut în contextul politic prezent la nivel naţional şi global, necesar unei noi generaţii de indoctrinaţi şi mânaţi de toate prostiile şi găinăriile ce le sunt servite germanilor pe celuloză sau tub catodic, pentru acest entopic al patrulea Reich.

“ Egoism nu înseamnă să trăieşti aşa cum îţi doreşti, egoism este a cere altora să trăiască aşa cum îţi doreşti tu.” Oscar Wilde
“ A fi prost, egoist şi sănătos sunt cele trei necesităţi pentru a fi fericit, însă dacă prostia lipseşte, toate se pierd.” Gustave Flaubert

Am văzut că teoria Lebensraum-ului este potentă şi în prezent. Asta că neamţul e prost, egoist şi mai e şi mândru de asta. Din păcate vor trebui descoperite, adaptate şi invocate alte teorii pentru începerea reunificării germanilor, pentru impunerea unei conştiinţe naţionale comune.
Rasa pură, ariană, din păcate nu mai există. Considerând că majoritatea bărbaţilor apţi să care şi să tragă cu o flintă au fost aproape în totalitate exterminaţi pe front sau în gulag-urile sovietice, gena pură ariană ar trebui să nu mai existe. Sau poate mă înşel. Mi-aş putea imagina cu uşurinţă o mamă gravidă cu un copil cu pedigree care după treizeci de ani de la naştere a căutat cu scop precis şi a şi găsit un alt Herrenrasse cu care să-şi împerecheze plodul.
“Exterminarea evreilor care ne fură…” s-ar putea cu uşurinţă traduce: “Toţi străinii ăştia care ne fură din ţară…”, din nou, teoria Holocaustului, nu este plauzibilă când toate forurile mondiale sunt cu urechile ascuţite, şi sunt convins că ar acţiona rapid şi decisiv la orice mişcare de gen pe front. Pentru că nu şi-ar permite din nou să facă aceeaşi greşeală pe care au făcut-o acum jumătate de secol.
Chiar în nebunia mea, nu aş dori să dau exemple de noi teorii abordabile,mai ales pe aici. Şi chiar dacă aş putea da, parţiala necunoştinţă de cauză şi posibila lipsă de informare corectă asupra necesităţilor contemporane de confort psihic al germanului m-ar contrazice instantaneu.
Cert este că în lumea aceasta germană se duce o luptă mută. Dorinţa de a fi neamţ, de a nu fi confundat cu alte naţii care se perindă pe aici, dorinţa de exteriorizare, de existenţă ca individ german autonom se regăseşte în fiecare dintre ei. Au nevoie doar de un salvator, de acel lider de care pomeneam, ca totul să se transforme în ceea ce ar trebui de fapt să fie în această Germanie. Iar când acel lider va răsării dintre limitaţii de rând, sunt convins că va ştii ce să le spună, ce să îi facă să creadă şi ce să ceară de la ei. Iar nemţii vor fi din nou prea mândrii ca să dea cu piciorul într-o asemenea ocazie.

Acum mă întreb, dacă mie, ca simplu cititor şi nefiind nici măcar pui de savant sau critic literar înfocat, substratul unei simple cărţulii cumpărate la reducere la colţ de stradă mi-a fost atât de evident, mă întreb care sunt de fapt intenţiile autorilor, altele decât cele ce vi le-am istorisit? Şi sunt supărat pentru că îi este arhisuficient neamţului de rând, care în majoritatea cazurilor nu are nici măcar liceul terminat, cu toată capacitatea lui de înţelegere, să îşi înmagazineze în sfeclă exact lucrurile care ar fi trebuit condamnate cu desăvârşire, mai ales aici, în Germania: identitatea naţională şi cultul personalităţii.