Ca să atragi clientela îţi dichiseşti cât mai frumos vitrina… fie roccoco, fie prin elemente fine, linii şi forme geometrice, culoare; cele mai spectaculoase aranjamente însă rezultă prin combinarea obiectelor nefolositoare, magneţii de praf de prin casă şi fantezia ieşită din comun a unora. Şi asta în centrul oraşului, nu, aşa, la periferie…

Am mai adăugat, duminică, un nou punctuleţ de pe harta Germaniei la fondul orăşenesc vizitat. Cu toate că ne-am obişnuit deja cu denumirile improprii pe care le dau nemţii la diferitele conace, adică de castel, ne-am bucurat până la urmă de plimbarea de vreo trei kilometri pe care am făcut-o prin ditamai parcul – rezervaţie naturală care uneşte în momentul de faţă cele două orăşele, Rheda şi Wiedenbrück. Ne-am tot mirat cum de au ieşit ambele orăşele aşa de neşifonate din bombardamente…

Trebuie să rectific; se pare că Schloss Rheda a fost până la urmă construit ca şi castel, cetate… din păcate pricipiile arhitecturale ale unui castel nu sunt păstrate, nefiind închis pe toate cele patru laturi… probabil că a murit prematur Widukind von Rheda şi nu a mai apucat. Denumirea pe care i-aş atribui-o ar fi de reşedinţă fortificată sau Burganlage.

Am primit adineauri o scrisoare îmbucurătoare. Vă sfătuiesc să nu fiţi la fel de naivi ca mine şi să băgaţi botul la diferite ‘premii’ pe care le-aţi câştigat, sau cel puţin nu vă daţi contul bancar la necunoscuţi care vă momesc cu diferite dulciuri.
Totul a început la sfârşitul lui iulie când, în urma participării la o tombolă pentru un Mini Cooper, am fost sunat de un piţiponc de la PVZ (Pressevertriebszentrale für Abonnemente GmbH) că am câştigat două numere gratuite ale revistei Focus şi, la alegere, fie două cecuri a câte o sută de Euro fiecare ca reducere la o excursie unde vreau eu, fie 2 sau 3 nopţi (în funcţie de stele) de cazare la un hotel la alegere din peste 1500 din lume. Foarte frumos până aici. Totul urma să mi se livreze prin poştă. Însă, cu toate că se ştia adresa mea, aveau nevoie de o confirmare a identităţii mele prin contul bancar. Absurd. Dar extaziat fiind, după ceva secunde de ezitare, am cedat, că oricum totul urma să vină prin poştă şi nu se va interprinde nimic fără acordul meu.
Apoi, peste vreo două zile, un nou telefon, în care trebuia din nou să confirm numele, adresa şi contul bancar, ca nu cumva scrisoarea să ajungă în altă parte.
Săptămâna următoare mi-a ajuns şi primul număr al revistei sus menţionate. Apoi următorul număr. Într-un târziu şi minunata scrisoare în care trebuia să bifez fie pentru cecuri, fie pentru cazare, iar la semnare, că sunt de acord să mă abonez la revistă pe timp de un an, cu o reducere excepţională, şi să împuternicesc firma respectivă să îmi traga contravaloare abonamentului din contul comunicat în prealabil. Am primit şi un plic cu plata la destinatar, trebuia doar să-mi trimit semnătura. În plus, ca binefacere, redacţia revistei îmi spune că renunţă la o parte din venituri şi donează banii unei comunităţi catolice din Tanzania (am primit şi o scrisoare de mulţumire din partea reverendului, scrisă frumos, pe hârtie cerată). Atunci mi-a picat fisa că defapt s-ar putea ca abonamentul să se fi făcut deja, de îmi mulţumeşte popa pentru donaţie. Dar nu eram sigur, şi am aşteptat, nu am semnat nimic, nu m-au mai interesat cecurile din moment ce era totul o măgărie şi îmi verificam contul zilnic să văd dacă mi se trag bani sau nu. Chiar dacă piţiponcul vorbise o germană mai pocită ca a mea, nu reţinusem ca respectiva convorbire să fi fost înregistrată, că altfel, dacă mi s-ar fi adus acest lucru la cunoştinţă, şi eu aş fi acceptat înregistrarea, ar fi fost mai nasol. Revistele curgeau acum săptămânal.
Am plecat apoi în vacanţă în România. La două zile cum am ajuns în Timişoara, am montat laptop-ul cu scopul precis de a-mi verifica contul. Şi voilà! Mi-au supt 40€ pentru primele 4 luni de abonament de Focus.
Întors după trei săptămâni acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă şi să rechem banii viraţi, frudulos până la urma urmei, de la firma căpuşă. Am renunţat la a face scandal la bancă pentru că nici ei nu aveau nici o bază pe care să fi făcut tranzacţia, dar mi-am promis că dacă se mai întămplă, am să mă răzbun. Pe urmă am scris frumos un mail la redacţia revistei Focus şi un mail la firma fantomă în care m-am explicat că nu mi-am dat acordul pentru abonament, hârtia lor este la mine, nesemnată, că am tras banii înapoi şi că cer sistarea imediată a abonamentului.
Răspuns prin poştă am primit doar de la bişniţari: abonamentul nu se poate sista decât începând cu august 2009 iar banii nu se pot returna, conform nu ştiu cărei legi, deoarece comanda nu depăşeşte 200€. Am mai scris încă odată acelaşi lucru. Din nou răspuns, toate foarte prompte dealtfel, că sunt obligat la plata abonamentului, contul pe care i le-am trimis nu e valabil sau nu există (banii i-am rechemat însă eu), plus încă 10€ cheltuieli de firmă. Le-am scris, din nou, acelaşi lucru, plus că doresc o copie a contractului pe care îl am cu ei. Atunci am primit o scrisoare cu iz de ameninţare: datorită faptlui că acordul meu iniţial a fost unul telefonic, nu au ce contract să-mi prezinte, totul e conform nu ştiu cărei legi, iar abonamentul nu se poate sista… aşa că m-am pus pe citit legi şi binenţeles că am găsit un alt paragraf al aceleaşi legi în care prestatorul de servicii la distanţă este obligat, la cererea consumatorului, să facă dovada contractului, a conţinutului acestuia şi a condiţiilor de prestare a acestor servicii. Le-am scris cu tupeu, fără să uit să menţionez că cer sistarea imediată a abonamentului pe care nu mi-l-am dorit niciodată. După circa o săptămâna, deci azi, primesc următorul răspuns:

Abonamentul a fost sistat, dacă mai vin reviste, să le consider publicitate, toate avertizările primite sau care le-aş mai putea primi sunt nule iar dacă am efectuat plata, să rechem banii în cont. Revistele pe care le-am primit până în prezent le pot păstra.
Eu am păstrat în schimb toate revistele, toate scrisorile lor şi toate mail-urile şi am să le păstrez în continuare pentru că cine ştie de ce surprize o să mai am parte.
Mă bucur că am insistat, chiar fără să ameninţ sau să consult protecţia consumatorului. În schimb mă gândesc la oamenii mai ocupaţi ca mine, la cei cu duhul slab sau la bătrâneii prăpădiţi care poate pun botul la prostiile idioţilor ăştia şi îşi zic că ce contează acum cei 40€ pe patru luni. Iar asemenea măgării sunt pretutindeni, mai ales la asemenea intermediari al editurilor şi a firmelor de telefonie, care primesc bonusuri de la marii provider-i pentru un număr minim de X abonamente încheiate pe lună. Am şi intrat pe site-ul Focus unde a fost o ofertă de abonament pe un an la care primeai în prealabil opt numere gratis. Sunt convins că această ofertă a fost intermediată.
Apropos, acum trei zile mi-am verificat IP-ul şi am constatat că e alocat de Arcor şi nu de Vodafone la care suntem abonaţi… Lupta continuă!

Alanizând comportamentul individului german şi al funcţionarilor organismelor de stat germane timp de opt, nouă luni de când mă aflu pe aici, am constatat mereu cu stupoare că de fapt cetăţenii străini sunt pretutindeni marginalizaţi şi supuşi unui stres nemiluitor din orice punct de vedere când vine vorba în aşi cere drepturile, egale dealtfel, sau în a-şi impune punctele de vedere, obiectivele.
Nemţii s-au cam săturat. S-au săturat de forţa de muncă ieftină din ţările est-europene, asiatice sau africane. În marea majoritate a populaţiei germane este vorba de muncitori necalificaţi sau cu o calificare de nivel de şcoală profesională, foarte puţini cu studii superioare, care dealtfel sunt importaţi la greu de afară; însă prima categorie, majoritară, suferă pentru că angajatorii preferă să dea un salariu cu 3-400 de Euro mai mic unui turc, senegalez sau io ştiu ce altă naţie.
Mai nou, pentru a apăra interesele cetăţeanului german, au apărut nişte formulare ale agenţiei de stat pentru muncă, în care angajatorul trebuie să dea cu semnătura cum că nu a găsit nici un muncitor german calificat pe postul cerut de firma sa la agenţia de muncă. Abia după ce se verifică aceste criterii, se confruntă cu baza de date a agenţiei, doar atunci i se dă dreptul la angajare respectivului aplicant. Zilele străinilor sunt numărate, iar a patronilor şmenari la fel.
În cazul meu a fost la fel, noroc cu şeful, pe care nu l-a durut în fund să se obosească, şi a sunat de vreo trei ori ca să fie sigur că mă poate lua. Cu toate astea, i-a fost impus nivelul de salarizare în care trebuie să fiu încadrat; deci indirect, am fost apărat de posibilele interese neortodoxe ale acestuia. Se prea poate să fiu un caz singular. Oricum tensiunea la firmă e mare. Sunt ţinut în contracte de pe o lună pe alta, deci oricând s-ar putea plăti salariul meu unui neamţ, că ar fi acelaşi, iar neamţul poate răspunde mai bine la telefon şi se exprimă mai corect pe germana decât mine. Cu asta şi-ar rezolva şi pornirile xenofobe temporare pe care le are şi pe care le înghit mereu din disperare de cauză. Se prea poate ca şi acest caz al meu să fie unul singular. De exemplu la Alina nu există nici o similitudine cum că nu ar fi agreată în colectiv; adevărul e că are colegi turci, ruşi, kazachstanezi… eu numai nemţi get beget care parcă stau şi vehează asupra mea cu flinta din turnul de control.

Un alt caz de xenofobie de gen s-a consumat weekend-ul trecut, cu ocazia Zilei Unităţii Germane. Iniţial, neştiind ce semnifică “Tag der deutschen Einheit”, văzusem un afiş pe care, sub forma unui semafor, pietonul verde îmbrăţişează un pieton roşu dar care era complet diform. Făcând analogia, cea a afişului cu titlul serbării, am crezut că nemţii, în calitate de Übermensch (pieton verde, normal) serbează deplina ‘armonie’ şi profunda ‘înţelegere’ faţă de semenii umani, dar diformi fizic şi psihic (pietonul roşu). Am devenit foarte iritat. Degeaba însă. Am aflat ulterior că acel pieton de semafor, pe care îl considerasem diform, este tipic est-germanilor, este întâlnit doar în Est, iar cei de acolo sunt şi foarte mândrii de forma lui deosebită (probabil pentru că de 18 ani încoace sunt şi ei trataţi de vestici ca nişte străini, au şi ei cu ce să se mândrească). Cazul fiind rezolvat, acum mă întreb de ce nu era cel diform verde iar celălalt roşu?
Cel mai crunt a fost însă să citesc pe urmă afişe şi articole din presă şi de pe Internet cum că pe data de 3 octombrie este interzis ieşitul pe stradă cu părul acoperit, cu voaluri sau chiar şi purtând bască. Toţi funcţionarii sunt obligaţi să poarte o manşetă în culorile drapelului naţional pentru a onora şi accentua semnificaţia acestei zile. Cu alte cuvinte, femeile musulmane să stea dracului acasă cu copii, bărbaţii, dacă vor, pot ieşi dar nu e neapărat.

Parcul de distracţii fiind deschis, am decis să ieşim împreună cu nişte prieteni. Numai al naibii mi-am pus gluga în cap, că nu aveam din păcate bască, şi abia am aşteptat să se răstească vreunul la mine.
Deci, propun ca anul viitor toţi cu tenul mai colorat să nu iasă deloc din casă pe data de 3 octombrie. La 1 decembrie toţi ungurii, italienii, moldovenii şi sârbii din România să facă excursie în ţara lor natală. Pe 4 iulie anul viitor, toţi afroamericanii, hispanicii şi toate minorităţile etnice să aibe voie să iasă pe stradă, la cumpărături şi festivităţi doar costumaţi în clowni şi raşi pe cap. Nativii americani să stea mâlc în corturile din rezervaţie. Trăiască democraţia!

Vroiam de mult să vă pun imaginaţia la încercare prin acest obiect mega util pentru orice gospodărie nemţească. Astăzi l-am fotografiat pentru că am avut timp să dau pernele jos de pe canapea şi să o trag un pic, atât cât să-i pot da un bliţ.
Am ascuns obiectul sub canapea, cu zecile de cabluri conexe, pentru ca nu cumva, din greşeală şi nesilit de nimeni, să mai trag o trântă prin casă cum am tras acum vreo două luni, împiedicându-mă de cablurile care parcă intenţionat mi s-au încolăcit de picior şi şlap. În cădere fiind, am tras după mine şi o măsuţă cu toate aparatele care necesită alimentare de la obiectul prezentat, m-am proptit violent într-un picior cu mai vechi probleme, am făcut doar un pic de întindere la ligamente, dar mai interesant că m-am speriat aşa de tare că era să leşin…. noroc cu d-şoara doctor medic care mi-a făcut repede ‘baie’ în toată regula şi mi-am revenit… mai mult enervat de pişcina din casă…

Dau puncte! Dau puncte pentru fiecare aparat ghicit de voi care are alimentarea de aici. Aveţi fiecare câte nouă variante de răspuns, asta pentru că o gaură din zece nu se poate utiliza din cauza adaptoarelor imense. Nu am mai pozat şi triplul din care iese monstrul ăsta, şi de unde mai sug curent televizorul şi receiver-ul… deci acestea două le puteţi elimina.
Vă mai dau un hint… să nu vă imaginaţi că indispensabilul cablu pentru Internet vine de pe stradă şi se cuplează la computer ca în România… ar fi prea simplu, nu?