Alanizând comportamentul individului german şi al funcţionarilor organismelor de stat germane timp de opt, nouă luni de când mă aflu pe aici, am constatat mereu cu stupoare că de fapt cetăţenii străini sunt pretutindeni marginalizaţi şi supuşi unui stres nemiluitor din orice punct de vedere când vine vorba în aşi cere drepturile, egale dealtfel, sau în a-şi impune punctele de vedere, obiectivele.
Nemţii s-au cam săturat. S-au săturat de forţa de muncă ieftină din ţările est-europene, asiatice sau africane. În marea majoritate a populaţiei germane este vorba de muncitori necalificaţi sau cu o calificare de nivel de şcoală profesională, foarte puţini cu studii superioare, care dealtfel sunt importaţi la greu de afară; însă prima categorie, majoritară, suferă pentru că angajatorii preferă să dea un salariu cu 3-400 de Euro mai mic unui turc, senegalez sau io ştiu ce altă naţie.
Mai nou, pentru a apăra interesele cetăţeanului german, au apărut nişte formulare ale agenţiei de stat pentru muncă, în care angajatorul trebuie să dea cu semnătura cum că nu a găsit nici un muncitor german calificat pe postul cerut de firma sa la agenţia de muncă. Abia după ce se verifică aceste criterii, se confruntă cu baza de date a agenţiei, doar atunci i se dă dreptul la angajare respectivului aplicant. Zilele străinilor sunt numărate, iar a patronilor şmenari la fel.
În cazul meu a fost la fel, noroc cu şeful, pe care nu l-a durut în fund să se obosească, şi a sunat de vreo trei ori ca să fie sigur că mă poate lua. Cu toate astea, i-a fost impus nivelul de salarizare în care trebuie să fiu încadrat; deci indirect, am fost apărat de posibilele interese neortodoxe ale acestuia. Se prea poate să fiu un caz singular. Oricum tensiunea la firmă e mare. Sunt ţinut în contracte de pe o lună pe alta, deci oricând s-ar putea plăti salariul meu unui neamţ, că ar fi acelaşi, iar neamţul poate răspunde mai bine la telefon şi se exprimă mai corect pe germana decât mine. Cu asta şi-ar rezolva şi pornirile xenofobe temporare pe care le are şi pe care le înghit mereu din disperare de cauză. Se prea poate ca şi acest caz al meu să fie unul singular. De exemplu la Alina nu există nici o similitudine cum că nu ar fi agreată în colectiv; adevărul e că are colegi turci, ruşi, kazachstanezi… eu numai nemţi get beget care parcă stau şi vehează asupra mea cu flinta din turnul de control.

Un alt caz de xenofobie de gen s-a consumat weekend-ul trecut, cu ocazia Zilei Unităţii Germane. Iniţial, neştiind ce semnifică “Tag der deutschen Einheit”, văzusem un afiş pe care, sub forma unui semafor, pietonul verde îmbrăţişează un pieton roşu dar care era complet diform. Făcând analogia, cea a afişului cu titlul serbării, am crezut că nemţii, în calitate de Übermensch (pieton verde, normal) serbează deplina ‘armonie’ şi profunda ‘înţelegere’ faţă de semenii umani, dar diformi fizic şi psihic (pietonul roşu). Am devenit foarte iritat. Degeaba însă. Am aflat ulterior că acel pieton de semafor, pe care îl considerasem diform, este tipic est-germanilor, este întâlnit doar în Est, iar cei de acolo sunt şi foarte mândrii de forma lui deosebită (probabil pentru că de 18 ani încoace sunt şi ei trataţi de vestici ca nişte străini, au şi ei cu ce să se mândrească). Cazul fiind rezolvat, acum mă întreb de ce nu era cel diform verde iar celălalt roşu?
Cel mai crunt a fost însă să citesc pe urmă afişe şi articole din presă şi de pe Internet cum că pe data de 3 octombrie este interzis ieşitul pe stradă cu părul acoperit, cu voaluri sau chiar şi purtând bască. Toţi funcţionarii sunt obligaţi să poarte o manşetă în culorile drapelului naţional pentru a onora şi accentua semnificaţia acestei zile. Cu alte cuvinte, femeile musulmane să stea dracului acasă cu copii, bărbaţii, dacă vor, pot ieşi dar nu e neapărat.

Parcul de distracţii fiind deschis, am decis să ieşim împreună cu nişte prieteni. Numai al naibii mi-am pus gluga în cap, că nu aveam din păcate bască, şi abia am aşteptat să se răstească vreunul la mine.
Deci, propun ca anul viitor toţi cu tenul mai colorat să nu iasă deloc din casă pe data de 3 octombrie. La 1 decembrie toţi ungurii, italienii, moldovenii şi sârbii din România să facă excursie în ţara lor natală. Pe 4 iulie anul viitor, toţi afroamericanii, hispanicii şi toate minorităţile etnice să aibe voie să iasă pe stradă, la cumpărături şi festivităţi doar costumaţi în clowni şi raşi pe cap. Nativii americani să stea mâlc în corturile din rezervaţie. Trăiască democraţia!

Vroiam de mult să vă pun imaginaţia la încercare prin acest obiect mega util pentru orice gospodărie nemţească. Astăzi l-am fotografiat pentru că am avut timp să dau pernele jos de pe canapea şi să o trag un pic, atât cât să-i pot da un bliţ.
Am ascuns obiectul sub canapea, cu zecile de cabluri conexe, pentru ca nu cumva, din greşeală şi nesilit de nimeni, să mai trag o trântă prin casă cum am tras acum vreo două luni, împiedicându-mă de cablurile care parcă intenţionat mi s-au încolăcit de picior şi şlap. În cădere fiind, am tras după mine şi o măsuţă cu toate aparatele care necesită alimentare de la obiectul prezentat, m-am proptit violent într-un picior cu mai vechi probleme, am făcut doar un pic de întindere la ligamente, dar mai interesant că m-am speriat aşa de tare că era să leşin…. noroc cu d-şoara doctor medic care mi-a făcut repede ‘baie’ în toată regula şi mi-am revenit… mai mult enervat de pişcina din casă…

Dau puncte! Dau puncte pentru fiecare aparat ghicit de voi care are alimentarea de aici. Aveţi fiecare câte nouă variante de răspuns, asta pentru că o gaură din zece nu se poate utiliza din cauza adaptoarelor imense. Nu am mai pozat şi triplul din care iese monstrul ăsta, şi de unde mai sug curent televizorul şi receiver-ul… deci acestea două le puteţi elimina.
Vă mai dau un hint… să nu vă imaginaţi că indispensabilul cablu pentru Internet vine de pe stradă şi se cuplează la computer ca în România… ar fi prea simplu, nu?

Timp de trei luni şi jumătate am activat ca desenator tehnic pentru, cum spuneam, cea mai tare firmă de arhitectură din oraş. Acum colaborarea aceasta s-a terminat pentru că deocamdată nu am fost chemat înapoi şi astfel nu am avut ocazia să-mi impun doleanţele din punct de vedere contractual. Dar nu-i nimic, o să vină si ziua cu pricina.
A fost o muncă intensă pe care am depus-o, cu frecări la mentă pe ultima sută de metri înainte de predări, fixisme cu motivaţii patetice pe care le-am avut de suportat şi nervi întinsi la maxim din această cauză. Cel mai mult mă bucur că mi-am impus mereu punctul de vedere chiar dacă vin din România, “acolo unde oamenii mor la cincizeci de ani” după cum spunea şeful meu… Da, acest lucru s-a simţit, că vin din România, că ştiu toate rahaturile lor de programe cu care se dau mari, asta încă de la 24 de ani, şi că nu m-au avut cu nimic la mână. Frustrările din această cauză au fost (sunt, şi vor rămâne) mari. Probabil din acest motiv nici nu mi s-a mai prelungit contractul, pentru că de făcut ce mi s-a cerut am făcut. Apoi a mai fost un incident cu o vacă de la etaj care avea impresiile prea sus puse şi i le-am tăiat în public, deci faţă de proprii ei colegi, asta datorită proprilor ei inepţii stilistico-fanteziste pe care vroia să le pună în aplicare la un proiect. Posibil discuţiile ei cu şeful au avut mult de cântărit. De atunci însă nu ni s-au mai încrucişat drumurile. În rest am lucrat cu toţi ceilalţi opt din firmă fără cea mai mică problemă, mi-a făcut plăcere şi nu regret nimic, chiar sunt enorm de bucuros că îmi pot acum dubla probele de lucru după numai trei luni amărâte.
A fost un vis împlinit. Să lucrezi într-o firmă de arhitectură pe trei etaje, să participi la concursuri, să ai la dispoziţie zeci de rafturi cu reviste în care să îţi bagi ocazional nasul, alte zeci de rafturi de cataloage, materiale, detalii de execuţie… şi la 24 de ani să faci, printre altele, planurile de situaţie si propunerile pentru showroom-ul Miele din Moscova, şi nu aşa a moaca, pentru şef sau alţi leneşi, ci să şi semnezi pentru ceea ce ai făcut. Nu vreau să mă laud, dar nici nu m-aş fi aşteptat să fac aşa ceva, nici nu mi-aş fi imaginat acum trei luni că voi ajunge să lucrez la acest nivel. Iar acum opt luni nici nu ştiam la ce nivel se lucrează în această ţară.

Sper ca visul să continue.

Ce fac în continuare? …poate asta vă întrebaţi. Săptămâna aceasta am să o lălăi original, am să mai scriu unele lucruri pe aici, mai am nişte acte de rezolvat prin oraş. În şomaj nu mă lasă ăştia să intru că nu am lucrat un an întreg în Germania, ajutor social nu primesc pentru că trăiesc în concubinaj (ce urât sună) şi banii prietenei, care de fapt şi de drept nu are nici o obligaţie faţă de mine decât cea morală, ar trebui să ajungă pentru amândoi. Iar implicit eu nu am nici asigurare medicală. Deci prin ecuaţia de trei zero per patru simplă, statul german te lasă să mori dacă ai prietenă şi nu ai bani.
Duminică ne cărăm pentru trei săptămâni ‘în concediu’ pe plaiurile mioritice. Apoi, dacă nu mă apucă dorul şi mă pun să caut un alt loc de muncă, am să încep să trimit mail-uri şi dosare pe la facultăţile din jur şi să văd cum dracu pot să îmi termin odată studiile. Să îmi ţineţi pumnii strânşi, dragi cititori, să nu trebuiască să o iau de la zero cu semestrele, să ţineţi pumnii strânşi să nu fie ăştia aşa bătuţi în cap de tot şi să îmi recunoască măcar trei ani de studiu.

Acum două săptămâni, asta pentru că m-am supărat pe blog şi nu am mai scris de atunci, am luat bicicletele şi ne-am cărat vreo 20 de kilometri până la un castelaş din apropiere. O vreme de cacao ne-a acompaniat non-stop, ba un soare arzător că nu mai stiai ce să dai jos de pe tine de căldură, ba averse de ploaie cu vânt rece în urma cărora goleam rucsacul de geci şi bluze.

După vreo două ore de lălăit şi ascuns de ploaie am ajuns la mult aşteptat-ul castel, din păcate proprietate privată şi nevizitabil… am pozat pe acolo descrierea dar nu am înţeles mai mult decât că este o fostă moară de apă pentru prelucrarea privată a cărbunelui şi fabricarea de cocs, pe Internet scrie că a fost un castel de vânătoare. Deosebitul este probabil buna întreţinere iar râul iniţial care acum a fost deviat s-a transformat într-un lac care acum înconjoară tot ansamblul, singurul punct de acces fiind un poduleţ.

Adevărul este că ne-am fi aşteptat la mai mult, dar până la urmă tot ce a contat a fost drumul cu bicicleta, adică sportul, şi chiar dacă vremea a fost mai mereu stricată, a lăsat şi nişte impresii.

Doream în acest weekend să vizităm din oficiu oraşul Köln, dar cum probleme de-a lungul săptămânii se adună pentru sâmbete şi duminici, eram ferm convins că voi sta acasă pe fundul meu şi voi face tranzacţii online, voi face curăţenie, un grătar şi integrame… dar cum în fiecare sâmbătă primim ofertele marilor magazine din oraş şi programul tv prin poştă, aşa cum se obişnuieste în parţile civilizate ale Europei, am avut nemaipomenita inspiraţie de a confrunta un eveniment din programul WDR-ului cu informaţiile de pe Internet (Sfăntul Google mâncal-ar tata) – Kölner Lichter 2008, foc de artificii, eveniment de talie internaţională – un motiv excelent de a părăsi acest loc care devenise deja prea pliciticos.
La orele 15:00 am fost aşadar în oraşul cu pricina, nu înainte de a ne procura un aparat foto care ne-a lipsit enorm de la aterizarea în acest tărâm străin, şi am început un tur de forţă în oraşul cu pricina…
Köln – oraş dezvoltat la poalele Rin-ului sub tutela Imperiului Roman, cu o istorie remarcabilă de peste două mileni, al patru-lea ca dimensiune din Germania şi capitala homosexualismului după auzite… însă chiar dacă ne-am tăbăcit tălpile si am vizitat jumate de oraă într-o jumătate de zi, nu am rămas prea impresionat decât de Dom şi de focul de artificii… sincer, partea istorică a Timişoarei este mai vastă decât a acestuia.

Apoi, singurul lucru care te face întradevăr să te simţi infim…

După ploi repetate şi un frig pătrunzător, a urmat în sfârşit defilarea regtei si a câtorva zeci de bărci iluminate festiv precum şi a unui foc de artificii ‘de încălzire’ chiar sub nasul nostru; apoi de spectacolul principal sub tema “Zeitgeist” în care au fost prezentate focurile de artificii din China antică pană în prezent. Din păcate acumulatorul nou nouţ a refuzat să mă mai asculte şi şi-a dat duhul înainte de termen…

Drumul de întoarcere a fost însă cel mai spectaculos… patru ore de somn prin gări, iar asta pentru că am aflat că pentru nemţi zilele lucrătoare sunt de luni până sâmbătă, iar dacă în mersul trenurilor e specificat că circulă zilnic însâ nu şi sâmbătă, asta înseamnă de fapt că nici duminica nu se pune…