Printre ţările europene, civilizate cică, cu cele mai frumoase tradiţii însă se numără Danemarca şi Norvegia.
În Norvegia avem vânătoarea de foci. Pentru toţi turiştii interesaţi, sezonul începe undeva în ianuarie şi se închide în septembrie, în fiecare an. Ţara rămâne, alături de Canada, Rusia, Groenlanda şi Namibia, printre ultimele state care nu a renunţat la comercializarea pielii de focă şi implicit a vânării lor. Majoritatea statelor lumii însă nu interzic importul de produse din piele de focă. Norvegia este şi singura ţară care permite, din 2005, vânatul focilor ca activitate turistică.

Prin excelenţă, Insulele Faeroe şi, implicit, Danemarca rămân ţările europene cu cele mai frumoase şi artistice tradiţii: vânatul delfinior şi al balenelor.

Chiar dacă nu sunt un înfocat ecologist şi apărător al drepturilor animalelor, nu cred că există om educat şi civilizat care să rămână nesensibilizat la aceste imagini. Tradiţia spune că treci de adoleşcenţă şi intrii în rândul bărbaţilor abia după ce participi la acest măcel care, din fericire, nu are însă loc an de an. Citisem acum o vreme despre faptul că aceşti delfini înmagazinează în carnea şi grăsimea lor o cantitate mare de substanţe radioactive, care, prin consum, duce la degenerarea celulelor de toate tipurile, deci şi a materiei cenuşii… aşa că probabil peste vreo zece ani, generaţia care va urma tradiţiile va fi mult mai numeroasă şi mai sadică.
O tradiţie de gen există şi în Banat, mai precis la Brestovăţ, prin Dealurile Lipovei, unde, în urmă cu ani buni îmi petrecusem timpul verii şi beam ţuică în prunişte, porumb sau la crâşmă. Însă tradiţia cumulează o cu totul altă poveste, dificultate şi utilitate.
Este adevărat că e plin de mistreţi prin zonă care, printre alte activităţi dăunătoare, noaptea, se înfruptă din porumbul, lubeniţa şi alte culturi, pe care ţăranul cu greu le-a sădit şi îngrijit.
Faţă de gonitul şi ucisul în masă al delfinilor în Danemarca, prin ţinutul Brestovăţului trebuie să mergi noaptea în câmp, singur, şi să te întorci dimineaţa cu un mistreţ matur ucis ca să fi considerat bărbat în sat. Iar asta nu cu flinta ci cu un simplu cuţit şi nelipsita porţie de ţuică în prealabil. Se pot folosi şi elemente de anturaj natural: şanţuri şi valuri de pământ, suliţe din lemn, etc. Aşa se arată pe acolo că eşti în stare să-ţi aperi avuţiile, munca, iar la fel vei fi în stare să-ţi aperi şi viitoarea familie la nevoie. Iar chiar dacă sunt extremi de puţini care se încumetă singuri să plece noaptea în câmp, măcar nu se fac batalioane de execuţie a mistreţilor.
Bravo băi danezilor, islandezilor şi norvegienilor! Ne-aţi întrecut, pe noi romănii, la câteva capitole autopenibilizante© la care încă n-am aderat, sau n-am putut din diverse motive: vânătoarea de foci în scop turistic şi măcelăritul faunei marine în cantităţi industriale. Să nu mai vorbesc de nemţi, la nasul cărora, mânjit de muştar şi spumă, nici nu vă mai ridicaţi.

Dacă aveţi fantezie, imaginaţi-vă următoarele: o sală, jalnică dealtfel, umplută aproape până la refuz de circa douăsutecincizeci de persoane, toţi unul şi unul, adică moşi şi babe, care de cum au intrat în sală parcă abia aşteptau să se termine spectacolul şi să se care acasă să-şi continue viaţa plictisită de pensionari frustraţi şi oligofreni. Cu noi doi împreună nu ştiu dacă aţi fi numărat şapte, opt persoane sub şaizeci de ani şi am avut noroc că am stat departe de ei, fără să vrem însă, dar n-am înţeles dobitociile de pe bilete. Nu ştiu de unde s-au adunat atâţia dar concluzia pe care am tras-o imediat, mai ales după metrii cubi de aburi de parfum ieftin sătesc pe care l-am inspirat pe foaier, dinacela pe care îl ştiţi şi voi prea bine, a fost că acestor babalâci plictisiţi, teatrul a devenit un podium unde îşi prezintă hainele proaspăt scoase de la naftalină şi bârfesc evenimentele ce s-au consumat timp de o săptămână de când nu s-au mai văzut între ei. Pe lângă costumele strâmte ale moşilor şi machiajul excesiv şi penibil, chiar vulgar, al damelor mai lipsea bourbon-ul, ţigaretele, paharnicii şi muzica de cameră ca totul să semene a o adunătură de parveniţi, de proaspăt îmbogăţiţi, fără titulatură sau rang, a perioadei interbelice europene, pe care personal doar din romanele vremurilor mi-aş putea-o imagina, şi care s-au adunat ca lumea să-i vadă că ei merg la teatru, că merg să se culturalizeze.
Iar ca tacâmul să fie complet, am zărit, prin majoritatea spectatorilor care se foiau mereu din cauza mâncărimilor cauzate de hemoroizi, vreo doi, trei care aţipiseră şi luau coate repetate de la companioane. Din păcate mi-au lipsit tubul de carioca şi bobiţele de hârtie.
Sentimentul că aceşti oameni consideră mersul la teatru ca pe un gest burghez, în toată complexitatea lui, s-a accentuat în momentul în care m-am simţit forţat să nu râd la unele scene şi situaţii extrem de distractive ale piesei, iar asta pentru că nimeni altcineva în sală nu râdea. Deci, ori ei nu au înţeles mesajul (ceea ce datorită prostiei şi limitării desăvârşite ale neamţului ar fi complet plauzibil), ori eu nu am înţeles probabil faza, sau am înţeles-o diferit, sau poate greşit din punct de vedere lingvistic, ceea ce ar fi posibil, nu am să neg, ori aceşti oameni sunt atât de profund închistaţi în mândria lor că nu îşi permit gestul obşcen de a scăpa un râset mai ales dacă în jurul lor se află atâta cremă socială. Nu am să mai pomenesc de crasa lipsă de respect a tuturora, când, la final, nu s-au obosit nici măcar să se ridice şi să aplaude prestaţia excelentă, după părerea mea, pe care au avut-o actorii. Bătrâneţea trebuie respectată până la urma urmei, sub orice condiţii, nu? M-am ridicat eu şi am aplaudat ca boul, singur, din picioare, sfidând privirile acide pe care le-am atras în acel moment. Dar m-a durut undeva.
Mă bucur însă că nouă, la final, nu ne-a fost indiferent la ceea ce asistasem, am dezbătut toată seara subiectul, iar extinşii sextagenari probabil că deja de la ieşire se gândeau dacă mănâncă somon sau poate pulpiţe cu fistic în seara aceea, că mâine trebuie să-şi sune copiii sau că au de reînnoit abonamentul la Focus.

Trebuie să rectific; se pare că Schloss Rheda a fost până la urmă construit ca şi castel, cetate… din păcate pricipiile arhitecturale ale unui castel nu sunt păstrate, nefiind închis pe toate cele patru laturi… probabil că a murit prematur Widukind von Rheda şi nu a mai apucat. Denumirea pe care i-aş atribui-o ar fi de reşedinţă fortificată sau Burganlage.