Lipsesc cu o crasă nesimţire din eter de aproximativ două luni. Nu m-am pensionat şi nici nu m-a supt pământul, am fost doar marcat de o profundă stare de lene în ultima perioadă şi m-am ocupat de unele hobby-uri de-ale mele; cu toate acestea, blog-ul şi-a continuat existenţa înregistrând 97 de spam-uri pline de citate din eu ştiu ce versuri şi proză pe care le-am exterminat la pachet; scuzele de rigoare dacă s-au infiltrat şi ceva comment-uri de-ale voastre, dar n-am avut chef să le verific.

Deci, cum am început, vă sunt dator să mă explic ce am mai învârtit pe aici, prin ţara asta minunată, şi am să încep a nara despre noul meu locuşor de muncă.

Din februarie mi s-a propus să continui cu proiectul pentru Miele Moscova, însă nu la firma de arhitectură la care activasem aproape un an, ci direct prin departamentul de construcţii al firmei de electrocasnice. Tipul de activitate – freelancing. Iar pentru că în Germania şi freelancing-ul implică o bază contractuală, am dat cu semnătura pentru două luni á 80 de ore de munci. Plata, destul de bunicică – 12,55 €/oră, doar că angajatorul nu îmi plăteşte asigurarea medicală pe care, prin urmare, sunt obligat să mi-o achit din propriul buzunar. Implicit rezultă vreo doisprezece ore de munci gratis. Flawless.

Activitatea am început-o printr-un mod inedit; ia de-aici juma’ de metru de dosare cu materiale de construcţie, ţevi, segmenţi, tablă pentru placarea faţadei, guri de ventilaţie, uşi si ferestre termorezistente şi trece-le pe planurile de arhitectură având grijă ca tot ceea ce desenezi să poată fi întrezărit printre restul de o sută şi de layer-e deja existente. Iritant, ca şi cum te-ai duce să faci karate şi te ia Sensei la trânte din prima în faţa tuturor cursanţilor. Mai completez cu faptul că toate aceste dosare sunt copii destul de prost făcute si mai toate cu scris chirilic… noroc că şi stimaţii rusnaci au cifrele, dimensiunile deci, trecute ca la toţi muritorii de rând (exclud de aici inch-ii reatardaţilor de englezi şi americani).

Iniţial rămăsesem cu buza umflată, după ce două săptămâni am petrecut cu tablele şi profilele lor, încercând să le împart cât mai estetic şi fără pierderi mari de material pe faţade. Sperasem ca treaba să meargă mai repede şi, speriat de potul de materiale, avusesem o discuţie sinceră cu boss-ul şi-i explicasem că s-ar putea să îmi trebuiască ore suplimentare. Iar cum orele suplimentare în relaţia contractuală se plătesc, teoretic, am negociat şi această problemă, fără să-mi supăr superiorul, spre mirarea mea.
Alarmă falsă însă. Iată-mă după o lună şi jumătate aproape pe terminate şi făcând ore suplimentare doar pentru a-mi scoate două zile libere la sfârşitul lui martie pentru a o întinde spre Ruminski.

Alta este însă problema. Unu; nu am acces la Internet, defapt nimeni din birou nu are, lucru care evident pute a stricat. Doi; în cazul în care aş avea întrebări pentru rusnaci, şi am avut şi am destule, trebuie să-i contactez prin mail iar ei să-mi răspundă cât de repede posibil. Lucru care evident nu se întâmplă aşa repede cum ar trebui. Aşa îmi futus stricasem zile întregi de lucru, aşteptând mail. Acum le scriu înainte să plec si citesc răspunsurile a doua zi. Trei; jumătate de birou e permanent gol, inclusiv trei cluster-e de mese din jurul meu şi celălalte trei locuri din cluster-ul meu. Singura urmă de socializare tipic nemţească, deci glume tâmpite, certuri ‘prieteneşti’, reproşuri şi scurte icnete orgasmice atunci când funcţionează intranet-ul, se regăseşte în colţul de birou opus mie. Nu că mi-aş dori să iau parte la acele discuţii infantile, dar uneori simt nevoia să cer şi altuia părerea despre, să zicem, vremea de afară. Patru; în principiu şeful, singurul căruia îi dau raportul, este o persoană simpatică. Apucăturile rurale însă nu şi le poate ascunde, iar ca exemplu imaginaţivă boss-ul cu un teanc de foi sub un umăr, în altul taşca, şi trăgând un şut unui scaun pe role, aflat la vreo cinci metri depărtare, care ar trebui teoretic să parcheze lângă voi, dar datorită coordonării proaste ochi-picior şi deplasare alineară a rolelor, scaunul vi se înfige în coaste, birou sau veioză. Plus senzaţia de mirare profundă de fiecare dată când se repetă gestul.

Lăsând nemulţumirile deoparte, lucrul cel mai fain pe care îl fac în momentul de faţă este să particip la videoconferinţe cu rusnacii. Iar lucrul fain e că rusnacii se chinuie să bolborisească pe germană, moment în care jumătate din cei prezenţi se ridică de la masă să-şi ia cică o cafeluţă, ca pe drum să pufnească în râs. Rostul prezenţei mele pe acolo însă nu îl prea înţeleg, probabil în caz de neînţelegeri majore ar trebui să dau raport detaliat, iar cum discuţiile deviază la chestiuni personale sau de natură să nu mă privească, mă bucur să trec în orar şi videoconferinţele la care am participat ca ore de muncă.
În altă ordine de idei, nu pot să mă laud cu lucruri nemaipomenite şi nici cu faptul că lucrez la ceva ceea ce îmi face plăcere într-un mod deosebit, chit că ţin la proiectul ăsta foarte mult. Dar, per ansamblu, sunt încântat că am de muncă încă o perioadă de timp, după care se anunţă vreo trei luni de secetă, probabil, şi zvâcniri asidue de cercetare în privinţa începerii continuării studilor superioare, direcţie din care nici până în momentul de faţă nu am primit o programare pentru discuţiile pe care ar trebui să le am cu cei responsabili. Dar am să iau măsuri.

Mai revin în curând cu retrospective.

P.S.: şi mulţumiri publice lui Dookie pentru pimp-up-ul paginii; dacă aveţi Explorer, care prin definiţie suge, înseamnă că vi se afişează banner-ele fără transparenţă, deci e vina voastră nu a lui. Apropos, Dookie e MCTS dacă nu aţi ştiut, îl laud şi îl felicit în acelaşi timp pe această cale.

O stimată profesoară de geografie, care nu ştiu dacă se mai află printre noi în prezent, spunea, eu fiind prin clasa a VI-a la momentul respectiv, că de Indonezia şi de China vom mai auzi noi foarte multe în viitor.
În cazul primei ţări, înafara tsunami-ului de acum câţiva ani, nu am mai auzit nimic. Iată însă ce a ajuns China în momentul de faţă, a treia putere economică a lumii, depăşind Germania, în urma unei creşteri economice repetate de-a lungul a cinsprezece ani consecutivi. Chit că e ditamai criză financiară pe plan mondial, se preconizează ca fascinanta Chină să înregistreze pe 2009 o nouă creştere a PIB-ului de 7%, faţă de 15% în anul 2008, urmând să depăşească în 2011, conform analizelor, Japonia, clasată în prezent pe locul doi.
Nu contest că mulţi dintre voi aveţi păreri mai puţin laudative la adresa Chinei, în special la regimul comunist, al societăţii şi populaţiei îndoctrinate sau subeducate, însă există şi mulţi chinezi care o duc extrem de bine, fără să fie membrii de partid sau cadre militare; iar îndoctrinare şi subeducare am văzut că se poate şi în alte părţi ale globului.
Şi chiar dacă risc să fiu contestat de către voi, consider că acest comunism în care înoată Republica China este cea mai reuşită formă de guvernare de extremă. Este de mâncare, este chiar şi Internet, mai cu linguriţa, este de muncă… doar ciocul mic se cere.

Luând exemplul tărâmului mioritic care, după căderea comunismului ceauşist, s-a înnecat într-o groapă existenţială fără fund se pare, din care mai scoate câte o mânuţă sau un deget, şi raportând-o la chinezoiul de rând, fără minte, combinând-o cu regiunile istorice nenumărate din care e formată China şi alipind-o unei ipotetice răsturnări de regim şi eliberare de o frustrare datând de şaizeci de ani, îmi este lesne de imaginat ce război civil va lua fiinţă pe acolo, câte Kosovo-uri se vor naşte peste noapte, câţi se vor avânta să ajute să sugă de la ţuţuroi şi ce val gălbui de emigranţi se va abate peste noi.
Aşa că ofer Chinei aprecierile mele că a reuşit să controleze aşa un teritoriu mare şi în acelaşi timp să reziste la nenumărate ‘atacuri’ din exterior şi să se menţină într-un progres economic constant. Sper să o şi ţină tot aşa, în întreg comunismul lor, că personal nu mă deranjează de loc.

După cum se prea bine obişnuieşte, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, magazinele îşi reamenajează vitrinele. Aşa am constatat şi în cazul unui mai vechi candidat extrem de potent din punct de vedere artistic: croitorul din centrul orăşelului.

Mă bucur că au dispărut Scolopacidae-le alea, sau prepeliţele, ce or fi fost, dar a apărut sora lui Chuckie care presupun că le-a consumat la masa de Crăciun.

De această dată vă las pe voi să descrieţi articolele expuse, fantezia mea păleşte în aceste momente. Deasemenea, season greetings and a happy New Year 2009!

Acum două săptămâni am făcut o scurtă vacanţă de trei zile în Freie Hansestadt Bremen. Revin cu nişte poze după o perioadă de lipsă din eter datorată imensului volum de lucru prestat la servici după o lună de frecat menta. Voi încerca să dau scurte istorisiri aflate iniţial sau ulterior.

Primăria veche din Marktplatz, ridicată între 1405-1410 în stil gotic, apoi faţada ei, în stil renaşcentist, două secole mai târziu. În fundal, o catedrală frumoasă de secol XII, St. Petri. Din nefericire am ratat ocazia de a vizita Bleichkeller-ul ei, un subsol secret unde se desfăşurau procese alchimice de obţinere a aurului din plumb.

Stadtwaage, în stil renaşcentist flamand, unde se cântăreau bunurile pentru a li se stabili cota de taxare. Clădirile de gen erau foarte răspândite până prin secolul al XIX-lea, până la introducerea standardelor internaţionale de greutate. ‘Wagen un Winnen’.

Böttcherstrasse, o fostă străduţă a fabricanţilor de butoaie din timpuri medievale, transformată după primul război mondial de către magnatul Ludwig Roselius într-un mix de stil gotic şi Art Nouveau prin artiştii pe care îi plătea, considerată o blasfemie obşcenă în vremuri hitleriste, acum cea mai vizitată atracţie a Bremenului. La dreapta, De Schnoor, sau vechiul sat pescăresc din secolele XV-XVIII, care, spre deosebire de cele încă locuite din Bruges, aici sunt gazde ale magazinaşelor pline de căcăţele kitsch-oase exorbitant de scumpe.
Fericit am fost mai ales că tot centrul istoric era plin de lume adunată la nişte cocioabe ridicate pentru Weihnachtsfest, cu tâmpenii tipic nemţeşti şi vin fiert, brăduţi şi ghirlande, postate strategic, ca nu cumva să prind şi eu vreo poză mai bună.
Adiacent, mai erau felurite statui, fiecare cu semnificaţia lor aparte, plus Bremer Stadtmusikanten; v-aş mai recomanda Bremer Kunsthalle, clădirea Tribunalului, Bürgerpark, Martinikirche, AWD Arena, gara veche şi Science Centre Bremen, cu menţiunea să vă informaţi în prealabil de expoziţia în curs, nu să trageţi o ţeapă usturător de scumpă şi să asistaţi la geneza globului pământesc, a Universului şi a dezvoltării fetusului uman, toate narate pentru prichindei de clasa a III-a.

Acum, per total, am vizitate oraşele Bruxelles, Bruges şi Bremen din fosta Ligă Hanseatică. Urmează cât de curând posibil, Hamburg. Poate de Revelion, mai vedem.