Am primit adineauri o scrisoare îmbucurătoare. Vă sfătuiesc să nu fiţi la fel de naivi ca mine şi să băgaţi botul la diferite ‘premii’ pe care le-aţi câştigat, sau cel puţin nu vă daţi contul bancar la necunoscuţi care vă momesc cu diferite dulciuri.
Totul a început la sfârşitul lui iulie când, în urma participării la o tombolă pentru un Mini Cooper, am fost sunat de un piţiponc de la PVZ (Pressevertriebszentrale für Abonnemente GmbH) că am câştigat două numere gratuite ale revistei Focus şi, la alegere, fie două cecuri a câte o sută de Euro fiecare ca reducere la o excursie unde vreau eu, fie 2 sau 3 nopţi (în funcţie de stele) de cazare la un hotel la alegere din peste 1500 din lume. Foarte frumos până aici. Totul urma să mi se livreze prin poştă. Însă, cu toate că se ştia adresa mea, aveau nevoie de o confirmare a identităţii mele prin contul bancar. Absurd. Dar extaziat fiind, după ceva secunde de ezitare, am cedat, că oricum totul urma să vină prin poştă şi nu se va interprinde nimic fără acordul meu.
Apoi, peste vreo două zile, un nou telefon, în care trebuia din nou să confirm numele, adresa şi contul bancar, ca nu cumva scrisoarea să ajungă în altă parte.
Săptămâna următoare mi-a ajuns şi primul număr al revistei sus menţionate. Apoi următorul număr. Într-un târziu şi minunata scrisoare în care trebuia să bifez fie pentru cecuri, fie pentru cazare, iar la semnare, că sunt de acord să mă abonez la revistă pe timp de un an, cu o reducere excepţională, şi să împuternicesc firma respectivă să îmi traga contravaloare abonamentului din contul comunicat în prealabil. Am primit şi un plic cu plata la destinatar, trebuia doar să-mi trimit semnătura. În plus, ca binefacere, redacţia revistei îmi spune că renunţă la o parte din venituri şi donează banii unei comunităţi catolice din Tanzania (am primit şi o scrisoare de mulţumire din partea reverendului, scrisă frumos, pe hârtie cerată). Atunci mi-a picat fisa că defapt s-ar putea ca abonamentul să se fi făcut deja, de îmi mulţumeşte popa pentru donaţie. Dar nu eram sigur, şi am aşteptat, nu am semnat nimic, nu m-au mai interesat cecurile din moment ce era totul o măgărie şi îmi verificam contul zilnic să văd dacă mi se trag bani sau nu. Chiar dacă piţiponcul vorbise o germană mai pocită ca a mea, nu reţinusem ca respectiva convorbire să fi fost înregistrată, că altfel, dacă mi s-ar fi adus acest lucru la cunoştinţă, şi eu aş fi acceptat înregistrarea, ar fi fost mai nasol. Revistele curgeau acum săptămânal.
Am plecat apoi în vacanţă în România. La două zile cum am ajuns în Timişoara, am montat laptop-ul cu scopul precis de a-mi verifica contul. Şi voilà! Mi-au supt 40€ pentru primele 4 luni de abonament de Focus.
Întors după trei săptămâni acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la bancă şi să rechem banii viraţi, frudulos până la urma urmei, de la firma căpuşă. Am renunţat la a face scandal la bancă pentru că nici ei nu aveau nici o bază pe care să fi făcut tranzacţia, dar mi-am promis că dacă se mai întămplă, am să mă răzbun. Pe urmă am scris frumos un mail la redacţia revistei Focus şi un mail la firma fantomă în care m-am explicat că nu mi-am dat acordul pentru abonament, hârtia lor este la mine, nesemnată, că am tras banii înapoi şi că cer sistarea imediată a abonamentului.
Răspuns prin poştă am primit doar de la bişniţari: abonamentul nu se poate sista decât începând cu august 2009 iar banii nu se pot returna, conform nu ştiu cărei legi, deoarece comanda nu depăşeşte 200€. Am mai scris încă odată acelaşi lucru. Din nou răspuns, toate foarte prompte dealtfel, că sunt obligat la plata abonamentului, contul pe care i le-am trimis nu e valabil sau nu există (banii i-am rechemat însă eu), plus încă 10€ cheltuieli de firmă. Le-am scris, din nou, acelaşi lucru, plus că doresc o copie a contractului pe care îl am cu ei. Atunci am primit o scrisoare cu iz de ameninţare: datorită faptlui că acordul meu iniţial a fost unul telefonic, nu au ce contract să-mi prezinte, totul e conform nu ştiu cărei legi, iar abonamentul nu se poate sista… aşa că m-am pus pe citit legi şi binenţeles că am găsit un alt paragraf al aceleaşi legi în care prestatorul de servicii la distanţă este obligat, la cererea consumatorului, să facă dovada contractului, a conţinutului acestuia şi a condiţiilor de prestare a acestor servicii. Le-am scris cu tupeu, fără să uit să menţionez că cer sistarea imediată a abonamentului pe care nu mi-l-am dorit niciodată. După circa o săptămâna, deci azi, primesc următorul răspuns:

Abonamentul a fost sistat, dacă mai vin reviste, să le consider publicitate, toate avertizările primite sau care le-aş mai putea primi sunt nule iar dacă am efectuat plata, să rechem banii în cont. Revistele pe care le-am primit până în prezent le pot păstra.
Eu am păstrat în schimb toate revistele, toate scrisorile lor şi toate mail-urile şi am să le păstrez în continuare pentru că cine ştie de ce surprize o să mai am parte.
Mă bucur că am insistat, chiar fără să ameninţ sau să consult protecţia consumatorului. În schimb mă gândesc la oamenii mai ocupaţi ca mine, la cei cu duhul slab sau la bătrâneii prăpădiţi care poate pun botul la prostiile idioţilor ăştia şi îşi zic că ce contează acum cei 40€ pe patru luni. Iar asemenea măgării sunt pretutindeni, mai ales la asemenea intermediari al editurilor şi a firmelor de telefonie, care primesc bonusuri de la marii provider-i pentru un număr minim de X abonamente încheiate pe lună. Am şi intrat pe site-ul Focus unde a fost o ofertă de abonament pe un an la care primeai în prealabil opt numere gratis. Sunt convins că această ofertă a fost intermediată.
Apropos, acum trei zile mi-am verificat IP-ul şi am constatat că e alocat de Arcor şi nu de Vodafone la care suntem abonaţi… Lupta continuă!

Alanizând comportamentul individului german şi al funcţionarilor organismelor de stat germane timp de opt, nouă luni de când mă aflu pe aici, am constatat mereu cu stupoare că de fapt cetăţenii străini sunt pretutindeni marginalizaţi şi supuşi unui stres nemiluitor din orice punct de vedere când vine vorba în aşi cere drepturile, egale dealtfel, sau în a-şi impune punctele de vedere, obiectivele.
Nemţii s-au cam săturat. S-au săturat de forţa de muncă ieftină din ţările est-europene, asiatice sau africane. În marea majoritate a populaţiei germane este vorba de muncitori necalificaţi sau cu o calificare de nivel de şcoală profesională, foarte puţini cu studii superioare, care dealtfel sunt importaţi la greu de afară; însă prima categorie, majoritară, suferă pentru că angajatorii preferă să dea un salariu cu 3-400 de Euro mai mic unui turc, senegalez sau io ştiu ce altă naţie.
Mai nou, pentru a apăra interesele cetăţeanului german, au apărut nişte formulare ale agenţiei de stat pentru muncă, în care angajatorul trebuie să dea cu semnătura cum că nu a găsit nici un muncitor german calificat pe postul cerut de firma sa la agenţia de muncă. Abia după ce se verifică aceste criterii, se confruntă cu baza de date a agenţiei, doar atunci i se dă dreptul la angajare respectivului aplicant. Zilele străinilor sunt numărate, iar a patronilor şmenari la fel.
În cazul meu a fost la fel, noroc cu şeful, pe care nu l-a durut în fund să se obosească, şi a sunat de vreo trei ori ca să fie sigur că mă poate lua. Cu toate astea, i-a fost impus nivelul de salarizare în care trebuie să fiu încadrat; deci indirect, am fost apărat de posibilele interese neortodoxe ale acestuia. Se prea poate să fiu un caz singular. Oricum tensiunea la firmă e mare. Sunt ţinut în contracte de pe o lună pe alta, deci oricând s-ar putea plăti salariul meu unui neamţ, că ar fi acelaşi, iar neamţul poate răspunde mai bine la telefon şi se exprimă mai corect pe germana decât mine. Cu asta şi-ar rezolva şi pornirile xenofobe temporare pe care le are şi pe care le înghit mereu din disperare de cauză. Se prea poate ca şi acest caz al meu să fie unul singular. De exemplu la Alina nu există nici o similitudine cum că nu ar fi agreată în colectiv; adevărul e că are colegi turci, ruşi, kazachstanezi… eu numai nemţi get beget care parcă stau şi vehează asupra mea cu flinta din turnul de control.

Un alt caz de xenofobie de gen s-a consumat weekend-ul trecut, cu ocazia Zilei Unităţii Germane. Iniţial, neştiind ce semnifică “Tag der deutschen Einheit”, văzusem un afiş pe care, sub forma unui semafor, pietonul verde îmbrăţişează un pieton roşu dar care era complet diform. Făcând analogia, cea a afişului cu titlul serbării, am crezut că nemţii, în calitate de Übermensch (pieton verde, normal) serbează deplina ‘armonie’ şi profunda ‘înţelegere’ faţă de semenii umani, dar diformi fizic şi psihic (pietonul roşu). Am devenit foarte iritat. Degeaba însă. Am aflat ulterior că acel pieton de semafor, pe care îl considerasem diform, este tipic est-germanilor, este întâlnit doar în Est, iar cei de acolo sunt şi foarte mândrii de forma lui deosebită (probabil pentru că de 18 ani încoace sunt şi ei trataţi de vestici ca nişte străini, au şi ei cu ce să se mândrească). Cazul fiind rezolvat, acum mă întreb de ce nu era cel diform verde iar celălalt roşu?
Cel mai crunt a fost însă să citesc pe urmă afişe şi articole din presă şi de pe Internet cum că pe data de 3 octombrie este interzis ieşitul pe stradă cu părul acoperit, cu voaluri sau chiar şi purtând bască. Toţi funcţionarii sunt obligaţi să poarte o manşetă în culorile drapelului naţional pentru a onora şi accentua semnificaţia acestei zile. Cu alte cuvinte, femeile musulmane să stea dracului acasă cu copii, bărbaţii, dacă vor, pot ieşi dar nu e neapărat.

Parcul de distracţii fiind deschis, am decis să ieşim împreună cu nişte prieteni. Numai al naibii mi-am pus gluga în cap, că nu aveam din păcate bască, şi abia am aşteptat să se răstească vreunul la mine.
Deci, propun ca anul viitor toţi cu tenul mai colorat să nu iasă deloc din casă pe data de 3 octombrie. La 1 decembrie toţi ungurii, italienii, moldovenii şi sârbii din România să facă excursie în ţara lor natală. Pe 4 iulie anul viitor, toţi afroamericanii, hispanicii şi toate minorităţile etnice să aibe voie să iasă pe stradă, la cumpărături şi festivităţi doar costumaţi în clowni şi raşi pe cap. Nativii americani să stea mâlc în corturile din rezervaţie. Trăiască democraţia!

După o săptămână şi jumătate de aşteptări, de joia trecută suntem mândrii posesori a acestei frumuseţi motorizate din rasa Opel.
Îţi place sa fii mângăaiat? Să fii atins şi să fii pipăit? Şi… să fii încins? Îţi place respiraţia celuilalt lânga urechea ta? Să ţi se respire pe gât sau pe faţă? Îţi place să încerci poziţii noi? Să începi rece şi să sfârşeşti cald şi transpirat? …ia autobuzul!
Cam aşa e acum de când toamna şi-a impus punctul de vedere. De biciclete nici să nu pomenesc. Plouă cu nemiluita şi e al dracului de frig; presupun că aşa va rămâne pe aici până prin aprilie sau mai la anul. Apoi poate ne mutăm în viitorul apropiat la Bielefeld, deci navetă de 8 kilometri…

Pentru întrebări: Opel Astra H 1.7 CDTI Panorama Edition. An: 2005/10. Km: 60.148. Full Casco, verificările toate la zi făcute de firma vânzătoare. Garanţie un an. Preţ: confidenţial. În preliminarii a mai intrat un BMW 118, tot diesel, dar chiar dacă era mai frumuşică gagica, avea tracţiune spate, peste 90.000 de km, 6 trepte de viteză şi un preţ mai piperat. Service-ul deasemenea ar fi fost mai scump.
Tipa rulează super frumos, atâta că deocamdată e cam neastâmparată.

Sunt în continuare indignat. Stau la lucru şi nu prea am ce face, ajut în stânga şi în dreapta cu plot-ul planşelor pentru un concurs al firmei la care participă tot biroul, în rest tai frunze la câini şi caut cu disperare site-uri pe care să le mai citesc. Dar nu acesta este motivul indignării mele.
Trebuie să îmi motivez postul precedent. Nu mă leg de subiectul lui în sine ci de întreg fenomenul jurnalistic şi cauza situaţiei în care se află.
Voi începe cu un simplu ţăran care ştie că în primăvară trebuie să are câmpul şi să pună porumbul. Apoi pe timpul verii stă, îl priveşte cum creşte încetul cu încetul în timp ce el bea ţuică, vodcă jegoasă şi fumează ca orbul Carpaţi fără filtru. Toamna începe să se plângă că nu i-a ieşit recolta, că e puţină şi de calitate proastă. De ce? Păi a fost secetă, e răspunsul cel mai frecvent, sau a dat mana. El nu e de vină că nu a tăiat buruienile avide de apă dintre răsaduri şi că a plantat aruncat seminţele prea aproape unele de altele. Mana şi seceta bătu-le-ar cucu’.

Paralela? E simplă. Emeriţii noştri doctori politicieni se plâng că toţi tinerii care au posibilitatea, se cară din ţară cu nemiluita. Fie la muncă pe plantaţiile de portocali şi căpşuni, fie la firme renumite din străinătate. Acolo sunt acceptaţi nu datorită şcolarizării extraordinare de care au avut parte, ci datorită tupeului pe care l-au avut să pună mâna pe vreo două cărţi în plus în timpul Facultăţii şi nu pe jocuri în reţea sau cd-uri cu manele, trafic de telefoane şi să profite de şmenuri intelectuale şi financiare ale părinţilor ţopârlani. Apoi, chiar dacă dorul de casă îi trage înapoi, salariul şi lumea mult mai civilizată le dau serios de gândit.
Astfel, în prezent, raportul dintre contribuabili şi pensionarii de la noi din ţară a ajuns la aproximativ 1:1.
Deci ce avem? Câte un pensionar care se uită la televizor şi cumpără trei ziare în fiecare dimineaţă că se plictiseşte, la câte un contribuabil care munceşte toată ziua şi se roagă de cei doi copii pe care îi are să înveţe cât mai bine ca să se care în viitor din ţară.
Jurnalistul ştie, că a plătit miliarde pe rating-uri şi studii de marketing. Deci pe cine interesează că în atmosfera marţiană s-au descoperit nori de gheaţă, că Paul Newman nu mai e, pe cine îl doare de cultură, expoziţii, documentare, că toată lumea financiară e în colaps?…
Pensionarul acela trebuie să cumpere ziarul cu fata semidespuiată de pe copertă şi trebuie ţinut în faţa televizorului! De ce? Că se plictiseşte şi face rating-uri. Îi umplem capul cu crime, poliţie, violuri, mafie, tâlhării, furturi, accidente rutiere, violenţă în şcoli, sinucigaşi din dragoste, explozii, alcoolici, drame personale duse la extrem, ţigani, sida, găuri în asfalt şi blocaje de trafic bucureştene la nesfârşit, discursuri fanteziste ale politicienilor, promisiuni, Elodia, Irinel, muzică de rahat, filme ieftine să le înţeleagă plebea, emisiuni spumoase cu manelişti şi târfe, prostituţie, corupţie, şomaj, afaceri, telenovele, maşini şi case scumpe, apoi meteo chiar dacă e vrăjeală, se promovează persoane care ajung în manualele de istorie naţională în locul lui Brîncuşi, Ştefan cel Mare sau Cuza, analize şi studii făcute din plictiseală, răfuieli ale bandelor criminale, raiduri de noapte, scandaluri. Asta se vinde! Senzaţie. Însă asta nu e jurnalism…
Jurnalismul încetează să existe când nu se face o informare obiectivă şi echidistantă din orice punct de vedere a audienţei. Pe plaiurile mioritice mass-media a ajuns sclava partidelor politice din moment ce un caz grav de corupţie este prezentat în două ziare iar în alte trei nu, din moment ce un accident rutier este prezentat pe trei posturi TV în trei variante fără prea mulţi numitori comuni. Apoi şi ultimul ratat poate să ajungă şi el jurnalist; Facultăţi există pretutindeni şi mai ales locuri cu taxă. Îi doare pe toţi la pateu cât te duce capul sau cât de profesionist ai devenit în activitate atâta timp cât plăteşti pentru o diplomă, chiar dacă nu o meriţi. Apoi te angajezi la un post de doi lei sau găseşti ceva cu pile şi începi să cânţi ceea ce ţi se cere iar etica profesională încetează să mai existe la fel ca respectul faţă de propria persoană şi implicit faţă de semeni. Jurnalişti nu prea mai există, doar paraşute.
Dacă eşti prost, incult şi nu te-au pus părinţii cu burta pe carte când trebuia, ajungi sclavul lor. Crezi tot ceea ce îţi scriu, spun sau îţi arată la televizor. Poate ajungi să iei şi exemplu, să îi dai cu toporul în cap la tată-tu, să îti violezi sora sau să furi din magazine. Pe cine interesează că Marte e o planetă, e semisferică, şi la fel ca Terra, se învârte în jurul soarelui şi nu invers?
Fenomenul însă este unul general pe plan internaţional. Poate mai puţin din punct de vedere al politizării surselor mass-media, care implicit duce la o mai mică degenerare a informaţiei în sinea ei. Pretutindeni se preferă ştirile de senzaţie, paraşutismele. Peste tot majoritari sunt persoanele cu un nivel de culturalizare mic sau mediu, iar paraşutismele sunt pe înţelesul lor, le completează cunoştinţele de care uzează în viaţa de zi cu zi, îi ajută să dezbată subiecte în cercul de prieteni, subiecte de interes comun. Nu vreau să încurajez acest fenomen, dar aceste ştiri şi informaţii sunt necesare persoanelor simple care nu ar înţelege altceva decât lucrurile simple. Iar aceştia trebuie ţinuţi în faţa televizorului pentru ca posturile să nu dea faliment. Şi nu am să disculp posturile autohtone de ştirile cu crime, violuri etc. etc. inserate şi exploatate la nesfârşit, chiar dacă şi în cazul lor (ale acestor ştiri) idiotul stă cu gura căscată de suspans şi priveşte tubul catodic.
Deci şi prin urmare problema nu este la jurnalişti, sau paraşutişti, pentru că ei chiar oferă informaţia necesară societăţii pe care o servesc, informaţia şi emisiunile cu care îi vor ţine pe telespectatori în faţa televizoarelor, aici fără să ţin cont de etica profesională… şi am să revin la ţăranul care aştepată pe timpul verii să îi crească lanul de cucuruz, şi pe care îl doare în şaişpe metri de recoltă. Ştie doar să se plângă.
Aşa se plâng politicienii, miniştrii şi toţi cei care ţin frâiele ţării că pleacă toţi tinerii din România iar implicit contribuabilii la bugetul de stat, buget de stat care plăteşte pensiile celor care stau în faţa televizorului din plictiseală şi nu infrastructura, educaţia, sistemul sanitar.
România e ţara cu cele mai multe locuri în învăţământul universitar de stat pe cap de locuitor din Europa, dacă nu din lume. Iar asta probabil datorită locurilor nenumărate cu taxă, de pe care provovează doctori şi avocaţi extraordinar de pregătiţi cu ajutorul caşcavalului decartat de părinţi în timpul studiului, care s-au obosit doar prin cluburi şi maşini scumpe, iar acum ajung să ofere servicii de cea mai mare calitate populaţiei. Din păcate nimeni nu se oboseşte să le ofere studianţilor o educaţie exemplară, iar mai grav de important, după absolvire, salarii decente la locuri de muncă în ţară. Mai bine se delapidează fonduri şi se plătesc pensii plictisiţilor care cel mai probabil vor veni la vot în detrimentul tinerilor deziluzionaţi de repetatele promisiuni electorale fanteziste. Iar aşa cum ai grijă de recoltă, aşa spor agricol ai în toamnă la adunatul porumbului: rataţi din punct de vedere profesional, snobi, ţopârlani, flegmatici şi complet dezinteresaţi de lumea care îi înconjoară, nici nu îi mai interesează dacă altcineva a murit din cauza lor… ceea ce este extrem de grav, dar, who cares? Mă scoate tata. Şi mai bine proşti cu duiumul care plătesc în continuare taxe, dar măcar îs limitaţi; nu se ceartă cu şeful, nu se revoltă împotriva sistemului de stat, etcetera.
Nivelul mediu de cultură al populaţiei unei ţări determină nivelul de calitate necesar al informaţiilor, ştiriilor şi al programelor de televiziune. Nivelul de educaţie în jurnalistică determină calitatea, obiectivismul şi claritatea informaţiei pe care o oferă jurnalistul cititorilor. Coloana vertebrală a unui redactor şef decide corectitudinea ştirii prezentate de jurnalist, decide tipurile de exemple de orice fel oferite în ştire, îşi asumă credibilitatea sursei şi triază jurnalistul de paraşută.
În ţară în momentul de faţă se publică paraşutisme. Ţinând cont de starea sistemului educaţional şi folosind regula de trei, simplă din matematică, este lesne de înţeles la ce nivel calitativ necesar al informaţiei prezentate în mass-media se va ajunge peste câţiva ani în România. Să nu pomenim aici de dispoziţia individului român şi motivarea lui în ceea ce priveşte studiul… va invoca, idem ţăranului delăsător, condiţiile precare ale instituţilor şi lipsa materialelor educaţionale…
Dacă recolta ajunge să pută din cauza dezinteresului şi al lenei, rămâi cu paraşuta şi viermele ieşit din porumb, dar tot mori de foame. Deci avem nevoie de ţărani isteţi…

Urmăresc ştirile şi informaţile din sport pe gsp.ro, asta după ce în urmă cu vreo doi ani le citeam de pe prosport.ro, la care am renunţat că mi se părea incomplet. Am motive subiective, particip la un concurs gen pronostic şi am nevoie de informaţii despre jucători, scoruri, programarea şi televizarea partidelor.
Cu toate că descalific din start toate articolele cu Copos, Becali, Borcea, Sandu, Lupescu şi alţi rataţi ai fotbalului romănesc, am dat astăzi peste cel mai penibil dintre cele mai penibile articole pe care le-am citit vreodată (link spre un blog), complet fără rost din punct de vedere sportiv, laudativ, informaţional pentru publicul larg, complet degeaba, poate doar cu un iz publicitar.

Probabil se contorizează numărul de click-uri pe articol a tuturor enervaţilor care intră să-l înjure pe redactor, iar în viitorul apropiat, datorită rating-ului favorabil, au să apară şi mai multe inepţii de gen. Gazetarilor, sunteţi fenomenali!
Poate aveţi şi voi ceva păreri despre articol… ?!?