Am citit de câteva săptămâni încoace o interesantă carte despre cel de-al doilea război mondial, o colecţie de articole, prezentate anterior în diferite ziare şi reviste, care tratează diferite momente şi diferite aspecte ale conflagraţiei, de la cucerirea Franţei, Rezistenţa din Polonia până la diverse evenimente puctuale.
Nu contest, este o lectură care îmi place şi este şi un bun motiv de a-mi cultiva vocabularul. Frapant însă este modul de abordare al problemei, subiectivismul temelor, dezvoltat chiar de mai mulţi autori. Pe scurt, ca introducere, este prezentată gravitatea faptelor comise, victimele şi repercursiunile pe care şi-le-a tras bătrâna Germanie. Apoi, tematica este repetat absorbită de măreţia faptelor, modul inedit prin care s-au consumat, fanaticismul soldatului german şi deciziile fenomenale care au fost luate de-a lungul războiului, atât pe plan militar, politic, social cât şi urmările lor pe plan mondial în dezvoltarea tehnologiei, pe plan socio-cultural, politico-doctrinar şi educativ-psihologic.  Hitler este, chiar dacă profund contestat, animatorul întregului mecanism  postbelic. Iar din prisma acestui fapt un indirect salvator al lumii.
Chiar dacă a fost un om bolnav, capabil doar să manipuleze masele de oameni,  rupţi de foame în acea perioadă în care s-a făcut remarcat, este în continuare  perceput ca un continuator al ideologiei poporului german, ideologie care datează de la înfiinţarea Imperiului Romano-German sub conducerea lui Otto cel Mare în secolul X, apoi continuată de conducătorii pruşi în secolul XIV. Tematica ideologiei este simplă: rasa pură, Lebensraum-ul, poporul german, trecutul lui glorios. Restul nu contează.
Încetul cu încetul structura şi şirul istorisirilor tind să te absoarbă, pasionat de istorie de orice fel fiind, şi rişti să fi acaparat în totalitate de un profund respect, chiar compasiune, faţă de evenimentele prin care trecuse acest ‘al treilea Reich’ şi de suferinţele imediat ulterioare conflagraţiei, de la suiciduri în masă ale devotaţilor Führer-ului până la înrobirea totală a poporului şi teritoriului german.
Este greşit să crezi aşa. De fapt aceasta este problema mea: de ce este în aşa fel structurată cartea, de ce, aceşti zeci de autori, narează evenimentele în deplin acord, chiar dacă mascat, faţă de majoritatea ororilor comise de îndoctrinaţii nazişti? Pentru că dacă te detaşezi de lectură şi analizezi cele prezentate, aceasta este singura concluzie la care poţi ajunge.
Pot număra două capitole; unul în care e abordată tema Holocaustului, şi unul, similar, legat de crimele împotriva ruşilor din perioada ‘roz’ a campaniei din Est, în care modul de acţiune a forţelor de ocupare este pus la zid. În rest se ajunge chiar şi la martirizarea bolnavilor, surzilor şi psihoticilor care, spre finele războiului, au ajuns să completeze efectivele germane din lipsă de personal militar. Nu am să omit nici repetatele acuze aduse la bombardările ‘nejustificate’ ale unor oraşe, istorice sau nu, de către Aliaţi.
Pentru că mă roade această problemă, am să încerc să-mi răspund la aceste întrebări prin prisma propriilor cunoştinţe şi experienţe trăite, analizând în paralel comportamentul germanului aşa cum îl văd şi întâlnesc pe stradă, la bar sau la birou.

“Educaţia nu este ceea ce ţi-ai îndesat în memorie, şi nici câte diferite lucruri ştii. Este doar capacitatea de a face diferenţa dintre ceea ce cunoşti de ceea ce nu.” Anatole France

Am să încep prin a răspunde la întrebarea de ce cartea citită e astfel structurată şi de ce ascunde în ea această notă părtinitoare, iar aici am să mă risc şi am să susţin chiar psihologia indusă.
Când doreşti să câştigi simpatia unei întregi naţiuni şi să o formezi ca pe un tot, sudat, şi urmează să o scoţi de pe o linie existenţială de plutire sau chiar descendentă, îi povesteşti de ce au făcut în trecut bătrânii naţiunii.
În cazul de faţă Führer-ul este ieşit din calcule deoarece este perceput în ansamblu ca un personaj negativ. Rămâne poporul german, soldatul german, generalii cu manevrele şi deciziile lor îndrăzneţe, forţa grupului unit, istoria glorioasă şi imaginea mamei cu doi copii pe front care munceşte într-o fabrică de armament. De fapt o imagine care înglobează o întreagă ideologie, cireaşa de pe tortul socialismului. Aşa făcuse şi Hitler; inserase în discursurile sale citate din Marx, vorbea de Kaiser Wilhelm II, ordonase tipărirea a milioane de exemplare din Fraţii Grim, Epopeea Niebelungilor, a promovat muzica lui Brahms şi a lui Wagner. Toate cu un singur scop: să însufleţească în germanul de rând identitatea lui naţională, să fie conştient de trecutul măreţ al naţiunii, să-l contopească în sistemul de valori comune ale acestei naţiuni.

Neamţul în prezent e limitat, însă mândru. Se complace în propria-i prostie şi se târguieşte şi pentru doi cenţi cu vânzătoarea de la brutărie de la care totuşi aşteaptă să fie mereu zâmbitoare şi drăguţă cu el. Citeşte Focus şi se uită la televizor, în special la tâmpenii cum sunt cele din România, doar că aici, din păcate, există şi alternative. Bea bere cu extract de portocale sau cu aromă de vodcă, pentru că e bună. Atunci, ce e mai bun de făcut decât, dacă pune din greşeală mâna pe o carte de gen şi nu numai, să-i impui cu forţa măreţia faptelor trecute, spiritul războinic şi să-i amplifici mândria personală, patriotismul şi aspiraţiile naţionale de odinioară? Au nevoie de exemple. Nu e de mirare că se poartă ca despoţii cu străinii, dau cu biciul şi se uită unul la altul de parcă ar scoate imediat cuţitul. Este însă şi o metodă democtarică de conservare a valorilor personale respectiv naţionale, recunosc, însă dusă cu absurditate la extrem şi totuşi promovată din cele mai înalte cercuri politice. În plus, puţini au o capacitate de discernere a binelui de rău, nu numai istoric, ci şi general, iar asta datorită educaţiei improprii pe care au primit-o, a sistemului de valori în care au fost crescuţi.

“Istoria unei aspiraţii, şi experienţa individuală a fiecăruia, sunt bine întreţinute de premisa că un adevăr nu este greu de ucis iar că o minciună spusă bine e nemuritoare.” Mark Twain

Din istorie se învaţă. Sau, mai precis, este impus un sistem care să împiedice repetarea istoriei, în cazul de faţă, putrede. Şi mă întreb ce altă istorie decât cea a perioadei împaraţilor războinici romano-germani şi a celor două războaie mondiale să înveţe copiii la şcoală? Pe urmă, cine să te schimbe, sau cum să te schimbi în şaizeci de ani când naţia ta de alemani, saxoni, franci şi turingi hăituiau Europa deja de acum trei milenii?
Ca individ, neamţul este pregătit să-şi asume repetarea evenimentelor trecute. De fapt, ceea ce şi urmăresc să intonez, germanului nu i se repetă că ceea ce a fost e bine sau e rău. I se dau doar exemple pe care el, prin prisma conştiinţei proprii, care doar prin educaţia primitivă mai sus menţionată şi-a însuşit-o, le consideră demne de urmat. Cartea te face să solidarizezi cu spiritul celui de-al treilea Reich, te face să îi respecţi pe toţi amfitrionii evenimentelor, te face să închizi ochiul la ororile care s-au consumat, să negi greşeala, să te simţi şi mai mândru de tine decât eşti. “Doar era război, ce vroiaţi să facem?”. Mai puţin şi era şi eu să fiu convins.
Sistemul de stat însă, împarţirea pe Land-uri, republică federal-parlamentară, nu permite din fericire, constat eu, să aflueze un nou lider. Un nou lider, poate chiar un nou pictor de cărţi poştale, căruia, dacă voinţa nu i-ar lipsi, ar reuşi cu uşurinţă să atragă în jurul său aceste individualităţi fanatice ambulante înâlnite la fiecare colţ de stradă, gata gata să explodeze de încredere, să ia o armă în mână şi să înceapă ceea ce au început strămoşii lui de trei ori până acum. Probabil nu aşa barbar ca în rândurile trecute, dar încet, cu laţul şi capcana de urs. Din istorie, totuşi, se mai şi învaţă.

“Dacă trebuie să răneşti pe cineva, atunci fă-o atât de grav încât să nu-ţi mai fie teamă de dorita lui răzbunare.” Niccolo Machiavelli

La fel cum Rusia nu a renunţat şi nu va renunţa niciodată la teritoriile tangente Mării Negre, aşa nu va renunţa, din mândrie şi infatuare, nici Germania la Alsacia-Lorena, Moravia, Bohemia şi Silesia. Şi spun mândrie şi infatuare pentru că nici una dintre aceste ţinuturi nu au aparţinut niciodată de fapt sau de drept Germaniei pe care o cunoaşte istoria modernă. De Rusia nu mă leg.
Alsacia, la fel ca celălalte foste provincii germanice au fost sortite împărţirii de către domnii vremurilor, ca tribut sau daruri de tot felul, prin secolele IX-XII, ea fiind singurul ţinut căruia francezii ‘i-au făcut felul’ în secolul XVII-lea şi l-au anexat Franţei moderne. Iar neamţului nu poţi să-i iei, că se supără, dar nici să-i dai, că apoi tot mai mult vrea.
Într-un studiu cu care m-am familiarizat în curând arată că 72% din germani ştiu că Alsacia e în Germania, deci şi Strassbourg-ul. Poate află de la vreun Führer peste câţiva ani că a fost invadată de şoviniştii francezi, plus detalii picante, şi avem scânteia necesară unei noi deflagraţii… Un scenariu, raportat la liderul teoretic imposibil de avut în contextul politic prezent la nivel naţional şi global, necesar unei noi generaţii de indoctrinaţi şi mânaţi de toate prostiile şi găinăriile ce le sunt servite germanilor pe celuloză sau tub catodic, pentru acest entopic al patrulea Reich.

“ Egoism nu înseamnă să trăieşti aşa cum îţi doreşti, egoism este a cere altora să trăiască aşa cum îţi doreşti tu.” Oscar Wilde
“ A fi prost, egoist şi sănătos sunt cele trei necesităţi pentru a fi fericit, însă dacă prostia lipseşte, toate se pierd.” Gustave Flaubert

Am văzut că teoria Lebensraum-ului este potentă şi în prezent. Asta că neamţul e prost, egoist şi mai e şi mândru de asta. Din păcate vor trebui descoperite, adaptate şi invocate alte teorii pentru începerea reunificării germanilor, pentru impunerea unei conştiinţe naţionale comune.
Rasa pură, ariană, din păcate nu mai există. Considerând că majoritatea bărbaţilor apţi să care şi să tragă cu o flintă au fost aproape în totalitate exterminaţi pe front sau în gulag-urile sovietice, gena pură ariană ar trebui să nu mai existe. Sau poate mă înşel. Mi-aş putea imagina cu uşurinţă o mamă gravidă cu un copil cu pedigree care după treizeci de ani de la naştere a căutat cu scop precis şi a şi găsit un alt Herrenrasse cu care să-şi împerecheze plodul.
“Exterminarea evreilor care ne fură…” s-ar putea cu uşurinţă traduce: “Toţi străinii ăştia care ne fură din ţară…”, din nou, teoria Holocaustului, nu este plauzibilă când toate forurile mondiale sunt cu urechile ascuţite, şi sunt convins că ar acţiona rapid şi decisiv la orice mişcare de gen pe front. Pentru că nu şi-ar permite din nou să facă aceeaşi greşeală pe care au făcut-o acum jumătate de secol.
Chiar în nebunia mea, nu aş dori să dau exemple de noi teorii abordabile,mai ales pe aici. Şi chiar dacă aş putea da, parţiala necunoştinţă de cauză şi posibila lipsă de informare corectă asupra necesităţilor contemporane de confort psihic al germanului m-ar contrazice instantaneu.
Cert este că în lumea aceasta germană se duce o luptă mută. Dorinţa de a fi neamţ, de a nu fi confundat cu alte naţii care se perindă pe aici, dorinţa de exteriorizare, de existenţă ca individ german autonom se regăseşte în fiecare dintre ei. Au nevoie doar de un salvator, de acel lider de care pomeneam, ca totul să se transforme în ceea ce ar trebui de fapt să fie în această Germanie. Iar când acel lider va răsării dintre limitaţii de rând, sunt convins că va ştii ce să le spună, ce să îi facă să creadă şi ce să ceară de la ei. Iar nemţii vor fi din nou prea mândrii ca să dea cu piciorul într-o asemenea ocazie.

Acum mă întreb, dacă mie, ca simplu cititor şi nefiind nici măcar pui de savant sau critic literar înfocat, substratul unei simple cărţulii cumpărate la reducere la colţ de stradă mi-a fost atât de evident, mă întreb care sunt de fapt intenţiile autorilor, altele decât cele ce vi le-am istorisit? Şi sunt supărat pentru că îi este arhisuficient neamţului de rând, care în majoritatea cazurilor nu are nici măcar liceul terminat, cu toată capacitatea lui de înţelegere, să îşi înmagazineze în sfeclă exact lucrurile care ar fi trebuit condamnate cu desăvârşire, mai ales aici, în Germania: identitatea naţională şi cultul personalităţii.

Un nou motiv pentru plictisitul neamţ de a ieşi din casă, de a-şi lăsa banii pe drumuri şi de a bea bere König Pilsner la pahar şi de mânca Bratwurst supradimensionat faţă de pâinica în care stă vârât este ‘Schützenfest’-ul sau sărbătoarea vânătorilor.
Denumirea sărbătorii e o absurditate, la fel şi costumele şi zecile de decoraţiuni ale vânătorilor, într-o ţară în care mai există doar cinci raţe şi un viezure. Noroc cu trompetele şi tobele a căror taine şi le-au deprins majoritatea membrilor asociaţiei vânătoreşti.
Dar cum pe neamţ nu-l interesează mare lucru, el bea, ascultă fanfara şi e foarte mândru că la el în sat sunt continuate tradiţiile şi că el e prezent acolo, unde şi bunicul a mâncat şi a băut şi a admirat magnifica cultură germană.
Culmea este că printre vârstnici întâlneşti şi tinerei, care şi ei cântă la flaut, dar au şi decoraţii, de care aş fi foarte interesat să aflu cum le-au fost atribuite… probabil la vânat bondari şi mierle.

Printre ţările europene, civilizate cică, cu cele mai frumoase tradiţii însă se numără Danemarca şi Norvegia.
În Norvegia avem vânătoarea de foci. Pentru toţi turiştii interesaţi, sezonul începe undeva în ianuarie şi se închide în septembrie, în fiecare an. Ţara rămâne, alături de Canada, Rusia, Groenlanda şi Namibia, printre ultimele state care nu a renunţat la comercializarea pielii de focă şi implicit a vânării lor. Majoritatea statelor lumii însă nu interzic importul de produse din piele de focă. Norvegia este şi singura ţară care permite, din 2005, vânatul focilor ca activitate turistică.

Prin excelenţă, Insulele Faeroe şi, implicit, Danemarca rămân ţările europene cu cele mai frumoase şi artistice tradiţii: vânatul delfinior şi al balenelor.

Chiar dacă nu sunt un înfocat ecologist şi apărător al drepturilor animalelor, nu cred că există om educat şi civilizat care să rămână nesensibilizat la aceste imagini. Tradiţia spune că treci de adoleşcenţă şi intrii în rândul bărbaţilor abia după ce participi la acest măcel care, din fericire, nu are însă loc an de an. Citisem acum o vreme despre faptul că aceşti delfini înmagazinează în carnea şi grăsimea lor o cantitate mare de substanţe radioactive, care, prin consum, duce la degenerarea celulelor de toate tipurile, deci şi a materiei cenuşii… aşa că probabil peste vreo zece ani, generaţia care va urma tradiţiile va fi mult mai numeroasă şi mai sadică.
O tradiţie de gen există şi în Banat, mai precis la Brestovăţ, prin Dealurile Lipovei, unde, în urmă cu ani buni îmi petrecusem timpul verii şi beam ţuică în prunişte, porumb sau la crâşmă. Însă tradiţia cumulează o cu totul altă poveste, dificultate şi utilitate.
Este adevărat că e plin de mistreţi prin zonă care, printre alte activităţi dăunătoare, noaptea, se înfruptă din porumbul, lubeniţa şi alte culturi, pe care ţăranul cu greu le-a sădit şi îngrijit.
Faţă de gonitul şi ucisul în masă al delfinilor în Danemarca, prin ţinutul Brestovăţului trebuie să mergi noaptea în câmp, singur, şi să te întorci dimineaţa cu un mistreţ matur ucis ca să fi considerat bărbat în sat. Iar asta nu cu flinta ci cu un simplu cuţit şi nelipsita porţie de ţuică în prealabil. Se pot folosi şi elemente de anturaj natural: şanţuri şi valuri de pământ, suliţe din lemn, etc. Aşa se arată pe acolo că eşti în stare să-ţi aperi avuţiile, munca, iar la fel vei fi în stare să-ţi aperi şi viitoarea familie la nevoie. Iar chiar dacă sunt extremi de puţini care se încumetă singuri să plece noaptea în câmp, măcar nu se fac batalioane de execuţie a mistreţilor.
Bravo băi danezilor, islandezilor şi norvegienilor! Ne-aţi întrecut, pe noi romănii, la câteva capitole autopenibilizante© la care încă n-am aderat, sau n-am putut din diverse motive: vânătoarea de foci în scop turistic şi măcelăritul faunei marine în cantităţi industriale. Să nu mai vorbesc de nemţi, la nasul cărora, mânjit de muştar şi spumă, nici nu vă mai ridicaţi.

După aproximativ două luni de când am aflat că la teatrul de pe aici de prin localitate se va juca “The cat on the hot tin roof”, am aşteptat evenimentul cu sufletul la gură, iar ieri a venit în sfârşit momentul să o car pe Alina prima dată în viaţa noastră comună la o reprezentaţie teatrală.
Trebuie să recunosc că a fost cea mai bună piesă la care am asistat vreodată, în care actorii au jucat formidabil, s-au consumat în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce a anulat automat şi impresia bună pe care o aveam despre actorii noştri de teatru din Timişoara, dealtfel poate cei mai buni din ţară.
Însă, mult mai interesant, am avut din nou parte de o rundă de aspecte meschine din viaţa şi nivelul de cultură al individului german.

Dacă aveţi fantezie, imaginaţi-vă următoarele: o sală, jalnică dealtfel, umplută aproape până la refuz de circa douăsutecincizeci de persoane, toţi unul şi unul, adică moşi şi babe, care de cum au intrat în sală parcă abia aşteptau să se termine spectacolul şi să se care acasă să-şi continue viaţa plictisită de pensionari frustraţi şi oligofreni. Cu noi doi împreună nu ştiu dacă aţi fi numărat şapte, opt persoane sub şaizeci de ani şi am avut noroc că am stat departe de ei, fără să vrem însă, dar n-am înţeles dobitociile de pe bilete. Nu ştiu de unde s-au adunat atâţia dar concluzia pe care am tras-o imediat, mai ales după metrii cubi de aburi de parfum ieftin sătesc pe care l-am inspirat pe foaier, dinacela pe care îl ştiţi şi voi prea bine, a fost că acestor babalâci plictisiţi, teatrul a devenit un podium unde îşi prezintă hainele proaspăt scoase de la naftalină şi bârfesc evenimentele ce s-au consumat timp de o săptămână de când nu s-au mai văzut între ei. Pe lângă costumele strâmte ale moşilor şi machiajul excesiv şi penibil, chiar vulgar, al damelor mai lipsea bourbon-ul, ţigaretele, paharnicii şi muzica de cameră ca totul să semene a o adunătură de parveniţi, de proaspăt îmbogăţiţi, fără titulatură sau rang, a perioadei interbelice europene, pe care personal doar din romanele vremurilor mi-aş putea-o imagina, şi care s-au adunat ca lumea să-i vadă că ei merg la teatru, că merg să se culturalizeze.
Iar ca tacâmul să fie complet, am zărit, prin majoritatea spectatorilor care se foiau mereu din cauza mâncărimilor cauzate de hemoroizi, vreo doi, trei care aţipiseră şi luau coate repetate de la companioane. Din păcate mi-au lipsit tubul de carioca şi bobiţele de hârtie.
Sentimentul că aceşti oameni consideră mersul la teatru ca pe un gest burghez, în toată complexitatea lui, s-a accentuat în momentul în care m-am simţit forţat să nu râd la unele scene şi situaţii extrem de distractive ale piesei, iar asta pentru că nimeni altcineva în sală nu râdea. Deci, ori ei nu au înţeles mesajul (ceea ce datorită prostiei şi limitării desăvârşite ale neamţului ar fi complet plauzibil), ori eu nu am înţeles probabil faza, sau am înţeles-o diferit, sau poate greşit din punct de vedere lingvistic, ceea ce ar fi posibil, nu am să neg, ori aceşti oameni sunt atât de profund închistaţi în mândria lor că nu îşi permit gestul obşcen de a scăpa un râset mai ales dacă în jurul lor se află atâta cremă socială. Nu am să mai pomenesc de crasa lipsă de respect a tuturora, când, la final, nu s-au obosit nici măcar să se ridice şi să aplaude prestaţia excelentă, după părerea mea, pe care au avut-o actorii. Bătrâneţea trebuie respectată până la urma urmei, sub orice condiţii, nu? M-am ridicat eu şi am aplaudat ca boul, singur, din picioare, sfidând privirile acide pe care le-am atras în acel moment. Dar m-a durut undeva.
Mă bucur însă că nouă, la final, nu ne-a fost indiferent la ceea ce asistasem, am dezbătut toată seara subiectul, iar extinşii sextagenari probabil că deja de la ieşire se gândeau dacă mănâncă somon sau poate pulpiţe cu fistic în seara aceea, că mâine trebuie să-şi sune copiii sau că au de reînnoit abonamentul la Focus.

Ca să atragi clientela îţi dichiseşti cât mai frumos vitrina… fie roccoco, fie prin elemente fine, linii şi forme geometrice, culoare; cele mai spectaculoase aranjamente însă rezultă prin combinarea obiectelor nefolositoare, magneţii de praf de prin casă şi fantezia ieşită din comun a unora. Şi asta în centrul oraşului, nu, aşa, la periferie…

 Vând turboreactor F16 Fighting Falcon – Pratt & Whitney F100-PW-200 afterburning turbofan, 23,830 lbf, propulsie (106.0 kN), lungime 4.851mm, diametru 1.181mm, greutate 1.696kg; nou, an de fabricaţie 1984, ciordit direct din fabrica. Preţ negociabil. (este chiar adevărat; românaşii noştri au furat motoare de avioane de agrement, direct din fabrică, şi le-au scos la licitaţie pe Internet)
 Pierdut lănţoc de haur la pritinul meu sile în Şevrolet de-ăla mare şi nu îl găseşte. Dau premiu la rate dacă îl găsiţi că e de la mama şi am mai lipit eu pe el. Sunaţi. Nu sunaţi seara şi noaptea şi dimineaţa că doarme copi la mine.
 papapiusXX2 wrote: ionescub wrote: laramaria_p wrote: ak47.extreme wrote: Te rog din suflet sa dai mai departe! Nu inchide! Da-i click pe lista ta de messenger si da-i mai departe! Nu iti ia decât cinci secunde! Poate şi tu vei avea vreodată nevoie de ajutor! Mă numesc Silvana Apăroasei şi mi s-a întâmplat ceva incredibil. Mi-am agăţat fusta de clanţă iar fermoarul fustei de ombilic şi mi-a secţionat ficatul. Acum am nevoie de ficatul tău! Te rog nu fi mârlan şi donează-mi un lob hepatic. Disperată îţi cer ajutorul; tu ai mai trăi în locul meu?
 Vând zebre. 1,5 roni bucata. (anunţul chiar e adevărat, l-am citit acum un an, doi în PubliTim; am sunat şi era întradevăr vorba de peşti Zebra sau ‘Danio rerio’)
 Caut să închiriez mănuşi Adiads. Mi-am pierdut ieri portofelul dar am găsit azi altul pe numele Sătul Deriduri. Mi-l declar nul. Dar te rog din suflet dă-i mai departe! Poate şi tu îţi vei pierde odată câinele şi nu o să aibe lesă.
 Te rog din suflet să dai mai departe! Nu îţi ia decât patru secunde de data asta să dai click pe lista ta de messenger. E foarte important. Patronii de la Yahou sunt siliţi să bage taxă de protecţie pe username-ul tău. Pentru fiecare mesaj pe care îl trimiţi, Yahou donează un cent pentru a calma setea de sânge a ucigaşilor care te caută. Poate şi alţii vor fi căutaţi în locul tău. Deci click pe lista ta de messenger! Cu cât mai multi prieteni, cu atât mai multe şanse să scapi.
 Piele de puţă de papagal togolez, suavă, mătăsoasă, import Afghanistan. Prima mână. 30.000USD kilu’ sau metru’. Preţ negociabil. La 3 kg, 176g gratuit, sau la schimb cu borcane de lăcustă omnivoră, design D&G, argintii. Stoc limitat.
 blackmamba22 wrote: selciuc.mastodont wrote: dpv66terup wrote: TE ROG DĂ-I MAI DEPARTE! Nu îţi ia decât trei secunde să dai click pe lista ta de prieteni de pe messenger şi să dai ‘send to all’. Un bun amic de-al meu are un prieten al cărui vecin îl ştie din vedere pe un bătrânel care doarme în canale. Yahou donează un cent, sau doi, în funcţie de câţi prieteni ai în listă, să-i cumpere un sac de dormit pe care să-l vândă pe băutură. Poate îţi bei şi tu odată televizorul, apoi maşina şi în sfârşit casa, şi o să ai şi tu nevoie de ajutor! Te rog DĂ-I MAI DEPARTE ODATĂ în pzdmsii…
Mda, cam ceva de gen primesc offline de fiecare dată când deschid Messenger-ul, de la diferite persoane pe care, sincer, nu îi ştiam atât de proşti cum defapt sunt. De azi continui lupta anti-mass pe care am purtat-o până acum cu unii care s-au şi dat bătuţi… de tot. Am să încerc să fiu mai soft de data asta. Vă propun şi vouă să daţi copy + paste la cele de mai sus, debite ale fanteziei mele debordante, mass-uiţi prieteni, şi mass-uiţi-mă şi pe mine! La comment-uri cu anunţuri similare ofer puncte şi promit că DAU şi eu MAI DEPARTE!